arendaşilor, când darul marchizului îl dădu prilejul să se întoarcă. Îi ceru adăpost părintelui Pirard; acesta, în lipsa lui, devenise aliatul cel mai preţios al Mathildei. De câte ori îl întreba marchizul, părintele Pirard dovedea că orice altă cale, în afară de căsătoria publică, ar fi o crimă în faţa lui Dumnezeu.

— Şi, din fericire, adăugă preotul, în privinţa aceasta înţelepciunea lumii se potriveşte întocmai cu religia. Ai putea oare, dat fiind temperamentul furtunos al domnişoarei de La Mole, să te bizui măcar o clipă pe faptul că va păstra o taină pe care nu şi-o va impune ea însăşi? Dacă nu e admisă calea deschisă a căsătoriei publice, lumea se va ocupa mult mai îndelung de mezalianţa aceasta ciudată. Trebuie spus totul, dintr-o dată, fără să pară şi fără să fie cât de cât o taină.

— E adevărat, recunoscu marchizul pe gânduri. Într-un sistem de felul acesta, a vorbi după trei zile despre o asemenea căsătorie înseamnă o trăncăneală fără rost a unui om lipsit de idei. Ar trebui să profităm de vreo măsură mai importantă a guvernului împotriva iacobinilor, ca să ne strecurăm şi noi, pe nevăzute, în urma ei.

Alţi doi sau trei prieteni de-ai domnului de La Mole erau de aceeaşi părere cu părintele Pirard. Cea mai mare piedică, după cât li se părea lor, era firea dârză a Mathildei. Dar, după atâtea discuţii înţelepte, sufletul marchizului nu se putea împăca să renunţe la speranţa că fiica lui va deveni ducesă.

Memoria şi imaginaţia îi erau pline de toate şiretlicurile şi prefăcătoriile cu putinţă încă în vremea tinereţii lui.

Să cedeze în faţa necesităţii, să se teamă de lege i se părea absurd şi dezonorant pentru un om de rangul lui. Acum plătea scump toate visurile încântătoare pe care şi le îngăduia de zece ani în legătură cu viitorul scumpei lui fiice.

„Cine ar fi putut să prevadă? îşi spunea el. O fată atât de trufaşă din fire, atât de inteligentă, ea, care se mândrea mai mult chiar decât mine cu numele pe care îl poartă! Ea, a cărei mână mi-a fost cerută dinainte de cele mai ilustre familii ale Franţei!

Trebuie renunţat la orice fel de prudenţă. Veacul acesta e făcut să încurce totul! Ne îndreptăm spre haos.”

 

Capitolul XXXIV                                       Un om cu minte aleasă

 

Mergând la drum, călare, prefectul

îşi zicea: „De ce n-aş fi eu ministru,

preşedinte al Consiliului, duce? Iată

cum m-aş război… în felul acesta,

i-aş zvârli în lanţuri pe toţi novatorii „

LE GLOBE

 

NU EXISTĂ ARGUMENT ÎN STARE să destrame puterea a zece ani de visuri plăcute. Marchizul găsea că nu e cuminte să se supere, dar nici nu se putea hotărî să ierte. „Dacă Julien ăsta ar muri dintr-un accident”, îşi spunea el câteodată… Astfel, închipuirea lui îndurerată mai găsea o slabă alinare în nălucirile cele mai nesăbuite. Care paralizau influenţa înţeleptelor sfaturi ale părintelui Pirard. Aşa trecu o lună, fără ca lucrurile să înainteze măcar un pas.

În treburile acestea de familie, ca şi în cele publice, marchizul avea idei minunate, care îl entuziasmau pentru trei zile. În clipele acelea, un plan de conduită îl displăcea fiindcă se sprijinea pe idei sănătoase; dar nici ideile nu-i erau pe plac decât atâta vreme cât îl sprijineau planul favorit. Vreme de trei zile, lucra cu toată înflăcărarea si avântul unui poet ca să împingă lucrurile spre un punct oarecare; după o zi însă nici nu se mai gândea la el.

Doamna de La Mole şi toţi ai casei credeau că Julien plecase în provincie pentru administrarea moşiilor; el însă se afla ascuns la parohia părintelui Pirard şi o vedea aproape zilnic pe Mathilde; în fiecare dimineaţă, ea îşi petrecea o oră cu marchizul, dar uneori treceau săptămâni întregi fără să vorbească despre problema care îi frământa pe amândoi.

— Nu vreau să ştiu unde se află omul acesta, îi spuse într-o zi marchizul. Trimite-i scrisoarea asta. Mathilde citi:

 

„Moşia din Languedoc aduce un venit anual de 20.600 de franci. Îl dăruiesc 10.600 franci fiicei mele şi 10.000 franci domnului Julien Sorel. Bineînţeles că dăruiesc şi moşia însăşi. Spune-i notarului să facă două acte de donaţie, separate, şi să mi le aducă mâine. După asta, totul s-a sfârşit între noi. Ah! domnule, trebuia să mă aştept la asemenea purtare?

Marchizul DE LA MOLE”

 

— Îţi mulţumesc din toată inima, îi spuse Mathilde voioasă. Ne vom stabili la castelul d'Aiguillon, între Agen şi Marmande. Se spune că acolo e la fel de frumos ca şi în Italia.

Actul acesta de donaţie îl uimi pe Julien. Nu mai era bărbatul sever şi rece pe care l-am cunoscut. Soarta copilului îl stăpânea de pe acum toate gândurile. Averea aceasta neprevăzută şi destul de însemnată pentru un om sărac îl umplu de ambiţie. Se şi vedea având, împreună cu soţia sa, un venit anual de 36.000 franci. Cât despre Mathilde, ea nu mai ştia nimic în afară de adoraţia pentru soţul ei, căci, din orgoliu, aşa continua să-i spună lui Julien. Unica şi marea ei ambiţie era să i se recunoască măritişul. Şi îşi trecea zilele exagerând înalta prudenţă pe care o dovedise legându-şi soarta de un om superior. În mintea ei, meritul personal era la modă.

Absenţa aproape continuă, sumedenia de treburi, ceasurile atât de puţine care le mai rămâneau ca să vorbească despre dragoste desăvârşiră rezultatele înţeleptei politici născocite pe vremuri de Julien.

În cele din urmă, Mathilde nu mai putu răbda să-l vadă atât de puţin pe bărbatul de care ajunsese să fie îndrăgostită cu adevărat.

Într-un moment de supărare, îi scrise tatălui ei şi îşi începu scrisoarea ca Othello:

„Că l-am preferat pe Julien plăcerilor pe care societatea le oferea fiicei marchizului de La Mole, alegerea mea o dovedeşte îndeajuns. Mărunta vanitate şi satisfacţie de a fi stimată nu mai au preţ pentru mine. Curând se vor împlini şase săptămâni de când trăiesc despărţită de soţul meu. E de ajuns ca să-ţi dovedesc respectul meu. Până joia viitoare, voi