părăsi casa părintească. Milostenia dumitale ne-a îmbogăţit. Nimeni, în afară de respectabilul părinte Pirard, nu-mi cunoaşte taina. Mă voi duce la el, ne va cununa şi, la un ceas după ceremonie, voi pleca împreună cu soţul meu în Languedoc şi nu ne vom mai întoarce la Paris decât atunci când ne vei porunci dumneata. Singurul lucru care mă doare e că toate acestea vor da loc la bârfeli împotriva mea, împotriva dumitale. Răutăţile unor oameni neghiobi nu vor putea oare să-l silească pe bunul nostru Norbert să-i caute ceartă lui Julien? într-o astfel de împrejurare, după cât îl cunosc, n-am să mai pot avea nicio influenţă asupra lui. În sufletul său se va trezi plebeul răzvrătit. Te implor, în genunchi, o, tată! vino să fii de faţă la cununia noastră, în biserica părintelui Pirard, joia viitoare. Veninul bârfelilor răutăcioase va fi domolit, iar viaţa singurului dumitale fiu şi aceea a soţului meu vor fi salvate” etc., etc.

 

Scrisoarea aceasta puse într-o ciudată încurcătură inima domnului de La Mole. Trebuia, aşadar, să se hotărască într-un fel. Toate micile deprinderi, toţi prietenii obişnuiţi îşi pierdură orice influenţă.

Şi în împrejurarea aceasta cu totul deosebită, marile lui însuşiri, urmare a împrejurărilor prin care trecuse în tinereţe, îşi reluară stăpânirea. Suferinţele din timpul emigraţiei făcuseră din el un om cu imaginaţie. După ce se bucurase, vreme de doi ani, de o avere uriaşă şi de toate onorurile curţii, anul 1790 îl aruncase în groaznica mizerie a emigraţiei. Şcoala aceasta aspră schimbase un suflet de douăzeci şi doi de ani. De fapt, era bogat, fără să fie robit averii. Dar chiar imaginaţia asta, care îl ferise inima de otrava aurului, îi dăduse pradă patimii smintite de a-şi vedea fiica purtând un titlu de înaltă nobleţe.

În cele şase săptămâni care se scurseseră, împins uneori de vreo toană, marchizul se gândise să-l îmbogăţească pe Julien; sărăcia i se părea josnică, dezonorantă pentru el, domnul de La Mole, şi cu neputinţă de admis pentru soţul fiicei lui; şi azvârlea cu banii. A doua zi, imaginaţia îl pornea pe alt drum; i se părea că Julien, înţelegând sensul tainic al acestei mărinimii băneşti, avea să se exileze în America, să-i scrie Mathildei că era mort pentru ea… Domnul de La Mole îşi şi închipuia scrisoarea gata făcută, urmărea ce efect are asupra caracterului Mathildei.

În ziua când fu deşteptat din visarea lui atât de tinerească de scrisoarea reală a Mathildei, după ce se gândise vreme îndelungată să-l ucidă pe Julien sau să-l facă să dispară, întrezări posibilitatea să-i creeze o situaţie strălucită, îi va da numele uneia dintre moşiile lui, şi de ce nu i-ar lăsa şi titlul lui de pair? Domnul duce de Chaulnes, socru-său, îi spusese de mai multe ori, de când singurul fiu îi fusese ucis în Spania, că ar dori să-i transmită titlul său lui Norbert…

„Nu se poate să nu-i recunoşti lui Julien o pricepere deosebită în afaceri, multă îndrăzneală, poate chiar strălucire, îşi spunea marchizul… Dar în străfundul acestui caracter citesc ceva care mă înspăimântă. Impresia asta o au toţi, deci e ceva adevărat în ea (şi cu cât adevărul acesta era mai anevoie de desluşit, cu atât înspăimântă mai mult imaginaţia bătrânului marchiz).

„Fiică-mea îmi spunea foarte bine mai alaltăieri (într-o scrisoare pe care am rupt-o): «Julien nu s-a lipit de niciun salon, de nicio clică», Nu şi-a asigurat niciun sprijin împotriva mea, nici cel mai slab mijloc de trai dacă îl părăsesc… O fi oare din pricină că nu înţelege încă starea actuală a societăţii? De două sau de trei ori, i-am spus: «Alt sprijin real şi folositor, în afară de acela al saloanelor, nu există…»

Nu, n-are inteligenţa iscusită şi vicleană a unui procuror care nu scapă nicio clipă, niciun prilej… N-are un caracter â la Ludovic al XI-lea{190}. Pe de altă parte, văd că se conduce după principiile cele mai puţin generoase… Nu mai înţeleg nimic… Şi-o fi repetând oare principiile astea ca să-şi pună stavilă patimilor?

Altminteri, un lucru e vădit: nu rabdă dispreţul, şi prin asta îl am în mână.

E adevărat că nu se închină în faţa obârşiei nobile şi că nu ne respectă, din instinct… E o greşeală; dar la urma urmei, un suflet de seminarist ar trebui să se supere numai când îl lipsesc plăcerile şi banii. El, dimpotrivă, nu poate îndura cu niciun chip să fie dispreţuit.”

Constrâns de scrisoarea Mathildei, domnul de La Mole se văzu nevoit să la o hotărâre.

„În sfârşit, iată întrebarea cea mare: Julien a îndrăznit să-i facă curte fiicei mele ştiind că o iubesc mai presus de orice şi că am un venit anual de o sută de mii de taleri?

Mathilde susţine contrariul… «Nu, dragă Julien, în privinţa asta n-am să-mi fac iluzii.»

A fost iubire adevărată, neprevăzută, sau numai dorinţă josnică de a-şi face o situaţie înaltă? Mathilde e clarvăzătoare, a simţit de la început că bănuiala asta poate să-l piardă în ochii mei şi de aceea mi-a mărturisit: ea a început să-l iubească prima…

O fată cu o fire atât de semeaţă ca a ei să-şi piardă minţile într-atâta, încât să-şi permită a-i face avansuri prin semne!… Să-i strângă braţul, în grădină, într-o seară, ce oroare! ca şi cum n-ar fi avut o sută de mijloace mai puţin necuviincioase prin care să-i arate că îl plăcea. Cine se scuză se acuză; n-am încredere în Mathilde…”

În ziua aceea, raţionamentele marchizului erau mai hotărâte decât de obicei. Şi totuşi, obişnuinţa învinse; se hotărî să câştige timp şi să-i scrie Mathildei. Căci îşi scriau unul altuia de la un capăt la celălalt al clădirii. Domnul de La Mole nu îndrăznea să discute cu Mathilde şi să-i ţină piept. Se temea să nu sfârşească prin a îngădui totul, pe neaşteptate.

 

SCRISOARE

„Fereşte-te să mai faci noi nebunii; iată un brevet de locotenent de husari, pentru domnul cavaler Julien Sorel de La Vernaye. Vezi ce fac pentru el. Nu mă contrazice şi nu mă întreba. Să plece, în douăzeci şi patru de ore,