şi să se prezinte la Strasbourg, unde îi e regimentul. Iată o scrisoare de credit pentru bancherul meu; să mi se dea ascultare.”

 

Dragostea şi bucuria Mathildei nu mai cunoscură margini; ea voi să profite de victorie şi răspunse imediat:

 

„Domnul de La Vernaye ar fi la picioarele dumitale, copleşit de recunoştinţă, dacă ar şti tot ce binevoieşti să faci pentru el. Dar, în mijlocul unei asemenea mărinimii, tata m-a uimit; onoarea fiicei dumitale este primejduită. O singură indiscreţie poate să-i pricinuiască o pată veşnică, pe care niciun venit de douăzeci de mii de taleri n-ar putea-o şterge. Nu-i voi trimite brevetul domnului de La Vernaye decât dacă îmi dai cuvântul dumitale că, în decursul lunii viitoare, căsătoria mea va fi făcută în public, la Villequier. Imediat după răgazul acesta, pe care te rog să nu-l depăşeşti, fiica dumitale nu va mai putea ieşi în lume decât sub numele de doamna de La Vernaye. Cât îţi mulţumesc, tată scump, că m-ai scăpat de un nume ca Sorel” etc., etc.

 

Răspunsul fu neprevăzut:

 

„Supune-te, sau vă iau înapoi totul. Teme-te, fată nechibzuită. Eu nu-l cunosc încă pe Julien al tău, iar tu însăţi îl cunoşti şi mai puţin decât mine. Să plece la Strasbourg şi să se gândească numai la calea cea dreaptă. Peste două săptămâni, îţi voi comunica hotărârea mea.”

 

Un răspuns atât de neclintit o miră pe Mathilde. Eu nu-l cunosc pe Julien; cuvintele acestea o adânciră într-o visare la capătul căreia se întrezăreau presupunerile cele mai încântătoare; şi ea le socotea reale. „Inteligenţa lui Julien n-a îmbrăcat uniforma meschină a saloanelor, iar tata nu crede în superioritatea lui tocmai din cauza faptelor care o dovedesc…

Totuşi, dacă nu mă supun pretenţiei acesteia de a da dovadă de caracter, mă pot aştepta la o explicaţie publică; un scandal m-ar înjosi în ochii lumii şi m-ar putea face mai puţin plăcută lui Julien. După scandal… zece ani de sărăcie; iar nebunia de a-ţi alege un soţ ţinând seama de meritele lui nu te poate salva de ocară decât dacă ai o avere uriaşă. Dacă trăiesc departe de tata, la vârsta lui, ar fi în stare să mă uite… Norbert se va însura cu vreo femeie drăguţă şi isteaţă: pe bătrânul Ludovic al XIV-lea l-a sedus ducesa de Bourgogne…”

Mathilde hotărî să se supună, dar se feri să-i arate lui Julien scrisoarea tatălui ei; cu firea lui sălbatică, ar fi putut face vreo nebunie.

Seara, când îi dădu de veste lui Julien că e locotenent de husari, bucuria lui nu mai cunoscu margini. Şi nu e greu să ne-o închipuim, dacă ne gândim la ambiţia lui de totdeauna şi la marea dragoste pe care o avea acum pentru copil. Schimbarea numelui îl înmărmuri.

„La urma urmei, gândi el, romanul meu s-a terminat şi numai mie îmi revine tot meritul. Am ştiut să fac să mă iubească monstrul ăsta de trufie, adăugă el privind-o pe Mathilde; tatăl ei nu poate trăi fără ea şi ea nu poate trăi fără mine.”

 

Capitolul XXXV                                           O furtună

 

Dă-mi, Doamne, mediocritatea!

MIRABEAU

 

ERA VEŞNIC PREOCUPAT; NU răspundea decât pe jumătate la dragostea caldă care i se arăta. Rămânea tăcut şi întunecat. Şi niciodată nu păruse atât de mare, atât de minunat în ochii Mathildei. Ea se temea ca nu cumva cine ştie ce latură tainică a orgoliului lui să strice totul.

Aproape în fiecare dimineaţă, Mathilde îl vedea pe părintele Pirard sosind în casa lor. „Nu cumva, prin el, Julien desluşise câteva din intenţiile marchizului? Marchizul însuşi, mânat de vreo toană, nu-i scrisese oare lui Julien?” După o bucurie atât de mare, cum să-şi explice asprimea lui Julien? Nu îndrăzni să-l întrebe.

Nu îndrăzni! ea, Mathilde! în dragostea ei pentru Julien se amestecă, începând de atunci, ceva nedesluşit, neprevăzut, o spaimă aproape. Sufletul ei rece şi nepăsător simţi din iubire tot ce e cu putinţă să simtă o fiinţă crescută în excesul acesta de civilizaţie pe care Parisul îl admiră.

A doua zi, în zori, Julien se afla la părintele Pirard. Caii de poştă tocmai intrau în curte, înhămaţi la o caleaşca nenorocită, închiriată de la staţia de poştă vecină.

— Un astfel de echipaj e nepotrivit acum, îi spuse severul preot cu un aer morocănos. Iată douăzeci de mii de franci, pe care ţi-i dăruieşte domnul de La Mole; el ţine să-i cheltuieşti într-un an de zile, dar căutând să te faci cât mai puţin de râs. (într-o sumă de bani atât de mare, dată pe mâna unui tânăr, preotul nu vedea decât un prilej de a păcătui.) Marchizul a adăugat: „Domnul Julien de La Vernaye va fi primit banii aceştia de la tatăl său, căruia n-are niciun rost să-i spună numele. Domnul de La Vernaye va socoti poate că se cuvine să-i trimită un dar domnului Sorel, cherestegiul din Verrières, care l-a îngrijit pe când era copil…” Aş putea să îndeplinesc eu partea aceasta a însărcinării primite, urmă preotul; l-am hotărât, în sfârşit, pe domnul de La Mole să cadă la învoială cu abatele de Frilair, care e atât de iezuit. Hotărât lucru, influenţa lui este mai mare decât a noastră. Una dintre condiţiile tacite ale învoielii ar fi recunoaşterea implicită a obârşiei tale nobile de către omul acesta care conduce de fapt Besançon-ul.

Julien nu-şi mai putea stăpâni bucuria, îl îmbrăţişa pe preot, se şi vedea recunoscut.

— Ia lasă! făcu părintele Pirard respingându-l; ce înseamnă deşertăciunea asta lumească?… Cât despre Sorel şi fiii lui, am să le ofer, în numele meu, o pensie anuală de cinci sute de franci, care îl va fi plătită fiecăruia, atât timp cât voi fi mulţumit de ei.

Julien se arătă iar rece şi mândru. Îi mulţumi preotului, dar în cuvinte foarte vagi şi fără să făgăduiască nimic. „Să fie adevărat oare, îşi spunea el, că sunt copilul din flori al vreunui mare senior exilat în munţii noştri de cumplitul Napoleon?” Şi, cu fiecare clipă, ideea aceasta i se părea tot mai cu putinţă… „Ura mea faţă de tata ar fi o dovadă… Şi atunci n-aş mai fi un monstru!”

La câteva zile după