monologul acesta, al cincisprezecelea regiment de husari, unul din cele mai strălucite ale armatei, se afla în linie de bătaie pe locul de defilare din Strasbourg. Domnul cavaler de La Vernaye călărea cel mai frumos cal alsacian, care îl costase şase mii de franci. Primise gradul de locotenent, deşi nu fusese niciodată sublocotenent decât în controalele unui regiment despre care nu auzise vorbindu-se niciodată.

Aerul lui nepăsător, privirea aspră şi aproape rea, paloarea, neclintitul lui sânge rece începură să-l facă vestit încă din prima zi. Peste câtăva vreme, politeţea lui desăvârşită şi plină de tact, îndemânarea la tragerea cu pistolul şi la mânuirea armelor, pe care le dovedi fără prea multă înfumurare, alungară orice gând de-a glumi cu glas tare pe socoteala lui. După cinci sau şase zile de şovăieli, opinia publică a regimentului se declară în favoarea lui. „Tânărul acesta are totul, în afară de tinereţe”, spuneau bătrânii ofiţeri mucaliţi.

Din Strasbourg, Julien îi scrise părintelui Chélan, fostul paroh din Verrières, ajuns acum la adânci bătrâneţe:

„Veţi fi aflat, cu o bucurie de care sunt sigur, întâmplările care au determinat familia mea să mă îmbogăţească. Vă trimit cinci sute de franci şi vă rog să-i împărţiţi, fără vâlvă şi fără să-mi fie pomenit numele, nefericiţilor la fel de săraci astăzi pe cât am fost şi eu odinioară şi pe care fără îndoială că dumneavoastră îi ajutaţi, aşa cum m-aţi ajutat şi pe mine cândva.”

Julien era ameţit de ambiţie, nu de vanitate; totuşi, dădea multă atenţie aparenţei exterioare. Caii şi uniformele lui, livrelele celor ce-l slujeau dovedeau o grijă care ar fi făcut cinste spiritului de ordine al unui aristocrat englez. Abia ajuns de două zile locotenent, prin favoare, el şi socotea că, pentru a deveni comandant cel mai târziu la treizeci de ani, ca toţi marii generali, trebuia ca la douăzeci şi trei de ani să fie ceva mai mult decât locotenent. Nu se gândea decât la glorie şi la copilul lui.

Şi tocmai când era frământat de ambiţia cea mai nemărginită, îl găsi un tânăr valet al casei de La Mole, trimis în chip de curier.

 

„Totul e pierdut, îl scria Mathilde; vino cât poţi mai degrabă, sacrifică totul, aşteaptă-mă în trăsură, lângă portiţa grădinii, la numărul… pe strada… Voi veni să-ţi vorbesc; poate voi izbuti să te strecor în grădină. Totul e pierdut şi, mă tem, fără scăpare; bizuie-te pe mine, mă vei găsi devotată şi hotărâtă în nenorocire. Te iubesc.”

 

În câteva minute, Julien obţinu o permisie de la colonel şi plecă din Strasbourg în goana calului; dar groaznica nelinişte care îl zbuciuma nu-i îngădui să călătorească aşa decât până la Metz. Acolo se aruncă într-o diligentă; şi cu o repeziciune aproape de necrezut ajunse la locul arătat în scrisoare, lângă portiţa de la grădina palatului La Mole. Portiţa aceasta se deschise şi, îndată, Mathilde, uitând orice fel de respect omenesc, i se aruncă în braţe. Din fericire, fiind abia orele cinci dimineaţa, strada era încă pustie.

— Totul e pierdut; tata, temându-se de lacrimile mele, a plecat de-acasă joi noaptea. Unde? Nimeni nu ştie. Iată-i scrisoarea. Şi se urcă în trăsură, lângă Julien.

 

„Aş fi putut să iert totul, în afară de planul de-a fi sedusă pentru că eşti bogată. Iată, fiică nefericită, groaznicul adevăr. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu voi consimţi niciodată la o căsătorie cu omul acesta. Îl asigur un venit de zece mii de livre pe an, dacă vrea să trăiască departe, dincolo de graniţele Franţei, sau, mai bine, în America Citeşte scrisoarea pe care am primit-o drept răspuns la informaţiile cerute. Neruşinatul m-a îndemnat chiar el să-i scriu doamnei de Rénal. Niciodată nu voi mai citi un rând măcar din partea ta, în legătură cu omul acesta. Mi-e silă de Paris şi de tine. Îţi cer să păstrezi cea mai mare taina asupra celor ce vor trebui să urmeze. Renunţă făţiş la un ticălos şi vei regăsi un tată.”

— Unde e scrisoarea doamnei de Rénal? întrebă Julien, rece.

— Iat-o. N-am vrut să ţi-o arăt înainte de a te fi pregătit sufleteşte.

 

SCRISOARE

„Datoria mea faţă de sfânta cauză a religiei şi a moralei mă împinge, domnule, la demersul acesta penibil pe care îl îndeplinesc acum faţă de dumneavoastră. O lege care nu poate greşi îmi porunceşte să-i fac rău în clipa de faţă aproapelui meu, cu scopul de a înlătura un mare scandal. Durerea pe care o încerc trebuie să fie biruită de simţământul datoriei. E prea adevărat, domnule, că purtarea persoanei asupra căreia îmi cereţi să vă scriu întregul adevăr a putut să pară de neînţeles sau chiar cinstită. S-a crezut că e mai potrivit să fie ascunsă sau măsluită o parte a realităţii; prudenţa, ca şi religia cereau să se facă aşa. Dar purtarea aceasta, pe care doriţi s-o cunoaşteţi, a fost, de fapt, foarte condamnabilă, poate în mai mare măsură chiar decât v-aş putea spune eu. Sărac şi lacom de bani, folosind făţărnicia cea mai iscusită, sucind minţile unei femei slabe şi nefericite, omul acesta a încercat să-şi creeze o situaţie şi să ajungă cineva. Şi face parte din greaua mea îndatorire să adaug că sunt nevoită să cred că domnul J… n-are pic de credinţă în sufletul lui. Din convingere, sunt silită să socotesc că una dintre metodele lui, pentru a izbuti într-o familie, este încercarea de a seduce femeia care se bucură de cea mai mare trecere acolo. La adăpostul unei aparente dezinteresări şi al frazelor de roman, singurul şi marele lui scop este să ajungă să facă ce vrea cu stăpânul casei şi cu averea lui. Iar în urma lui lasă nenorocire şi regrete veşnice” etc., etc., etc.

 

Misiva aceasta, extrem de lungă şi pe jumătate ştearsă de lacrimi, era scrisă chiar de mâna doamnei Rénal; şi o scrisese cu mai multă grijă decât de obicei.

— Domnul de La Mole n-are nicio vină, spuse Julien după ce termină de citit; e un om drept şi prevăzător. Care tată ar mai vrea să-şi dea unui astfel de om fiica iubită? Adio!

Julien sări din trăsură şi alergă la diligenta care aştepta în capătul străzii. Părea