că o uitase pe Mathilde; ea făcu câţiva paşi, încercând să-l urmeze, dar privirile negustorilor ieşiţi în pragul prăvăliilor, negustori care o cunoşteau, o siliră să se întoarcă degrabă în grădină. Julien plecă spre Verrières. În goana călătoriei, nu-i putu scrie Mathildei, aşa cum avea de gând, căci nu izbutea să aştearnă pe hârtie decât semne de neînţeles.

La Verrières sosi într-o duminică dimineaţa. Când intră la armurier, acesta îl copleşi cu laude pentru averea proaspăt dobândită. Era noutatea care făcea vâlvă în oraş.

Julien abia izbuti să-l facă să înţeleagă că dorea o pereche de pistoale. La cererea lui, armurierul i le încarcă.

Cele trei dangăte răsunară; semnalul lor e binecunoscut în satele Franţei căci, după celelalte sunete de clopot din timpul dimineţii, ele anunţă începerea neîntârziată a liturghiei.

Julien intră în biserica cea nouă din Verrières. Toate ferestrele înalte ale clădirii erau acoperite cu perdele cărămizii. Julien se pomeni la câţiva paşi de strana doamnei de Rénal. I se păru că ea se roagă cu înflăcărare. Vederea femeii acesteia care îl iubise atât de mult făcu să-i tremure braţul în asemenea măsură, încât nu putu să îndeplinească imediat ceea ce avea de gând. „Nu pot, îşi spunea Julien, fiziceşte nu pot.”

În clipa aceea, tânărul preot care slujea liturghia sună pentru înălţare. Doamna de Rénal coborî fruntea, ascunzându-şi astfel, pentru o clipă, capul sub cutele şalului. Julien n-o mai recunoştea atât de bine; trase un foc de pistol înspre ea şi n-o nimeri; când trase al doilea foc, ea se prăbuşi.

 

Capitolul XXXVI                                  Amănunte triste

 

Nu vă aşteptaţi la slăbiciune din

partea mea. M-am răzbunat. Am

meritat moartea, şi acum, iată-mă.

Rugaţi-vă pentru sufletul meu.

SCHILLER

 

JULIEN RĂMASE LOCULUI; PRIVIRILE i se înceţoşară. Când îşi mai veni puţin în fire, văzu cum toţi credincioşii fugeau din biserică; până şi preotul părăsise altarul. Julien porni cu paşi destul de înceţi în urma câtorva femei care fugeau ţipând. Una dintre ele, vrând să fugă mai repede decât celelalte, îl îmbrânci. Julien căzu. Picioarele i se încurcaseră într-un scaun răsturnat de mulţime; când se ridică, simţi că-l strânge cineva de gât; era un jandarm în mare ţinută, care îl aresta. Fără să-şi dea seama, Julien vru să-şi caute pistoalele cele mici, dar un al doilea jandarm îl apucă strâns braţele.

Fu dus la închisoare. Intrară într-o încăpere, îl puseră fiare la mâini şi îl lăsară singur, apoi se auzi cheia răsucindu-se de două ori în broască; toate acestea se petrecură atât de repede, încât Julien nici nu-şi dădu măcar seama de ele.

— Zău, s-a sfârşit totul, spuse el cu glas tare, trezindu-se la realitate… Da, peste două săptămâni, ghilotina… dacă nu cumva îmi iau singur zilele până atunci.

Mai departe nu se putea gândi; i se părea că un cerc de fier îl strânge tâmplele. Se uită să vadă dacă nu-l ţine cineva. După câteva clipe, căzu într-un somn adânc.

Doamna de Rénal nu fusese rănită mortal. Primul glonte îl străpunsese pălăria; al doilea glonte, tras pe când ea se întorcea, o lovise în umăr şi, lucru de mirare, ricoşase din osul umărului, sfărâmându-l totuşi, apoi se abătuse spre un stâlp gotic, căruia îl smulsese o aşchie mare de piatră.

Când, după îndelungi şi dureroase îngrijiri, chirurgul, un om serios, îi spuse doamnei de Rénal:

— Răspund de viaţa dumneavoastră ca şi de a mea, ea se simţi foarte mâhnită.

Îşi dorea de multă vreme, si din toată inima, moartea. Scrisoarea către domnul de La Mole, care îl fusese impusă de actualul ei duhovnic, dăduse ultima lovitură fiinţei acesteia slăbite de-o nenorocire constantă. Nenorocirea era lipsa lui Julien; ea o numea remuşcare. Duhovnicul, un preot tânăr, cucernic şi zelos, venit de curând din Dijon, înţelegea prea bine despre ce e vorba.

„Să mor aşa, nu de mâna mea, n-ar fi deloc păcat, se gândea doamna de Rénal. Dumnezeu poate o să mă ierte că mă bucur de moartea mea. Şi nu îndrăznea să adauge: Iar să mor ucisă de Julien e culmea fericirii!”

De îndată ce scăpă de chirurg şi de toţi prietenii veniţi în grabă, doamna de Rénal o chemă pe Élisa, camerista ei.

— Temnicerul, îi spuse roşind până în albul ochilor, e un om crud. Sunt sigură că-l va supune la chinuri, crezând că îmi face mie pe plac… Gândul acesta nu-l pot îndura. N-ai putea să te duci şi să-i dai temnicerului, ca din partea dumitale, câţiva ludovici? Să-i spui că religia nu îngăduie să-l chinuiască… Şi, mai ales, să nu pomenească nimănui despre banii primiţi.

Datorită acestei împrejurări, Julien se bucură de-o purtare omenească din partea temnicerului de la Verrières, adică a domnului Noiroud, desăvârşitul slujbaş al ocârmuirii, pe care l-am văzut speriindu-se atât de tare la sosirea domnului Appert.

Un judecător îşi făcu apariţia în temniţă.

— Am ucis cu premeditare, îi spuse Julien; am cumpărat şi am pus să mi se încarce pistoalele, la armurierul cutare. Articolul 1342 din Codul penal e limpede, merit moartea şi o aştept.

Judecătorul, mirat că i se răspunde astfel, voi să-i pună mai multe întrebări ca să-l facă pe acuzat să se încurce în răspunsuri.

— Dar nu vezi, îi spuse Julien zâmbind, nu vezi că mă declar cât de vinovat pofteşti? Hai, domnule, n-o să scapi din mână prada pe care o urmăreşti. O să ai plăcerea de-a mă osândi. Scuteşte-mă de prezenţa dumitale.

„Îmi mai rămâne de îndeplinit o îndatorire plictisitoare, gândi Julien. Trebuie să-i scriu domnişoarei de La Mole.”

 

„M-am răzbunat, îi spunea el în scrisoare. Din nefericire, numele meu va apărea în ziare şi nu pot să scap incognito din lumea asta. Peste două luni voi muri. Răzbunarea a fost la fel de crudă ca şi durerea de a fi despărţit de tine. Din clipa asta îmi interzic să-ţi mai scriu sau să-ţi rostesc numele. Nu pomeni niciodată, nimănui, despre mine, nici chiar copilului meu: tăcerea e singurul mijloc de a mă cinsti. Pentru cei mulţi, voi