fi un ucigaş de rând… îngăduie-mi să spun adevărul, în clipa aceasta supremă: ai să mă uiţi. Marea nenorocire, despre care te sfătuiesc să nu sufli o vorbă nimănui, va secătui, pentru mulţi ani, tot ce vedeam romantic şi prea aventuros în firea ta. Erai făcută să trăieşti alături de eroii evului mediu; dovedeşte că ai şi tăria lor de caracter. Ceea ce trebuie să se întâmple să fie împlinit în taină şi fără să te compromită. Vei lua un nume fals si nu te vei destăinui nimănui. Dacă îţi trebuie neapărat un prieten, ţi-l las pe părintele Pirard.

Nu vorbi cu nimeni altul si mai cu seamă cu cei din clasa ta: de Luz, Caylus…

La un an după moartea mea, mărită-te cu domnul de Croisenois; te rog, şi îţi ordon, ca soţ, să nu-mi scrii, căci n-am să-ţi răspund. Deşi sunt mult mai blând decât Iago, pe cât mi se pare, voi spune ca el: From this timeforth I never will speak word.{191}

De aici înainte nici n-o să mai vorbesc, nici n-o să mai scriu; tu vei avea ultimele mele cuvinte, ca şi ultima mea iubire nemărginită.

J. S.”

 

Abia după ce trimise scrisoarea aceasta, Julien, care îşi mai venise puţin în fire, se simţi pentru prima oară foarte nefericit. Fiecare din speranţele pe care i le dăduse ambiţia trebui smulsă rând pe rând din inima lui, spunându-şi: „Voi muri”. Moartea în sine nu i se părea înfricoşătoare. Întreaga viaţă nu-i fusese decât o îndelungată pregătire pentru nenorocire şi avusese grijă să n-o uite pe aceea care trece drept cea mai grea dintre toate.

„Cum adică, se gândi el, dacă peste şaizeci de zile ar trebui să mă bat în duel cu un om neîntrecut în mânuirea armelor, aş avea oare slăbiciunea să nu mă gândesc decât la asta, cu groaza în suflet?”

Îşi petrecu nenumărate ceasuri încercând să se cunoască bine în această privinţă.

Iar când îşi văzu limpede în adâncul inimii şi când adevărul i se ivi dinaintea ochilor la fel de distinct ca unul dintre stâlpii temniţei, se gândi la remuşcări.

„De ce le-aş avea? Am fost crunt jignit; am ucis, merit moartea, şi-atâta tot. Mor după ce mi-am încheiat socotelile cu omenirea. Nu las nicio îndatorire neîndeplinită, nu datorez nimănui nimic; moartea mea n-are altceva ruşinos decât unealta pe care o foloseşte; atâta, ce-i drept, e prea de ajuns ca să mă facă de ocară în ochii burghezilor din Verrières; dar, din punct de vedere intelectual, nu există lucru mai vrednic de dispreţ! îmi mai rămâne un mijloc ca să capăt faimă în ochii lor: în drum spre eşafod să-i arunc poporului monezi de aur. Amintirea mea, legată de ideea aurului, ar fi strălucitoare pentru ei.”

După acest gând, care după un minut i se păru foarte clar, Julien îşi spuse „Nu mai am ce căuta pe pământ”, şi căzu iar într-un somn adânc.

Pe la orele nouă seara, temnicerul îl trezi, aducându-i cina.

— Ce se mai vorbeşte prin Verrières?

— Domnule Julien, jurământul pe sfânta cruce depus la curtea regală, în ziua când mi s-a dat slujba asta, mă sileşte să nu vorbesc.

Omul tăcu, dar rămase locului. Vederea acestei făţărnicii vulgare îl distra pe Julien. „Trebuie să-l fac să aştepte multă vreme cei cinci franci pe care îl vrea ca să-şi vândă conştiinţa”, gândi el.

Când temnicerul văzu că se sfârşeşte cina fără altă încercare de mituire, îi spuse cu un aer prefăcut şi mieros:

— Prietenia pe care v-o port, domnule Julien, mă sileşte să vorbesc, oricât s-ar zice că e împotriva interesului justiţiei, fiindcă v-ar putea folosi în apărarea dumneavoastră… Domnul Julien, care e băiat cumsecade, va fi foarte mulţumit aflând că doamna de Rénal se simte bine.

— Cum? Nu-i moartă? strigă Julien pierzându-şi cumpătul.

— Cum? Nu ştiţi nimic? făcu temnicerul cu un aer stupid, care se preschimbă pe loc în lăcomie plină de fericire. S-ar cuveni să-i daţi ceva chirurgului care, după lege şi justiţie, n-ar trebui să vorbească. Dar, ca să vă fac plăcere, m-am dus la el şi mi-a povestit tot…

— Deci, rana nu e mortală, spuse Julien nerăbdător. Răspunzi cu viaţa ta?

Temnicerul, un zdrahon de vreo doi metri, se sperie şi se retrase spre uşă. Văzând că apucase pe o cale greşită ca să ajungă la adevăr, Julien se aşeză iar şi-i zvârli un napoleon domnului Noiroud.

Cu cât povestirea temnicerului îi dovedea mai mult că rana doamnei de Rénal nu era mortală, cu atât simţea că îl năpădesc lacrimile.

— Ieşi afară! îi strigă pe neaşteptate. Temnicerul se supuse. Abia închisese uşa, că Julien exclamă

— Doamne! nu e moartă! şi căzu în genunchi plângând cu lacrimi fierbinţi.

În clipa aceea supremă credea în Dumnezeu. Ce însemnătate are făţărnicia preoţilor? Poate ea să răpească ceva din adevărul şi sublimul ideii de dumnezeire?

Abia atunci începu Julien să se căiască pentru crima săvârşită. Printr-o coincidenţă care îl feri de disperare, tocmai atunci îl încetă starea de nelinişte fizică şi de seminebunie care îl cuprinsese de când plecase din Paris către Verrières.

Lacrimile îl izvorau din generozitate; Julien era sigur de osânda care îl aştepta.

„Aşadar, ea va trăi! îşi spunea el… Va trăi ca să mă ierte şi să mă iubească…”

A doua zi dimineaţa, foarte târziu, când temnicerul veni să-l trezească, îi spuse:

— Aveţi pesemne o inimă straşnică, domnule Julien. De două ori am venit si n-am vrut să vă trezesc. Iată două sticle cu vin din cel mai bun, trimise de părintele Maslon, parohul nostru.

— Cum? Pungaşul ăsta tot mai e aici?

— Da, domnule, răspunse temnicerul coborând glasul; dar nu vorbiţi atât de tare, căci s-ar putea să vă dăuneze.

Julien râse cu poftă.

— În situaţia mea, prietene, numai dumneata îmi poţi dăuna, încetând să mai fii blând şi omenos… Vei fi bine plătit, spuse Julien întrerupându-se şi reluându-şi aerul poruncitor.

Purtarea aceasta fu justificată prin dăruirea unei monezi.

Domnul Noiroud îi povesti din nou şi în cele mai mici amănunte tot ce aflase despre doamna de Rénal, dar nu pomeni despre vizita domnişoarei Élisa.

Omul era cât mai servil şi mai supus cu putinţă. Lui Julien îl veni o idee „Uriaşul ăsta pocit poate