câştiga trei sau patru sute de franci, căci închisoarea lui nu e niciodată plină; eu pot să-i asigur zece mii de franci, dacă vrea să fugă cu mine în Elveţia… Greutatea ar fi să-l conving de buna mea credinţă.” Gândul la convorbirea îndelungată pe care ar fi trebuit s-o aibă cu o fiinţă atât de josnică îl umplu însă de scârbă pe Julien; şi se gândi la altceva.

Dar seara, pierduse prilejul: o diligentă veni să-l ridice, la miezul nopţii. Julien fu cât se poate de mulţumit de jandarmii care îl însoţeau în călătorie. Dimineaţa, când sosiră la închisoarea din Besançon, cei de acolo avură bunătatea să-l găzduiască la ultimul etaj al unui turn gotic. El socoti că arhitectura turnului datează cam de pe la începutul secolului al XV-lea; îi admiră graţia şi zvelteţea uimitoare. Printr-o despărţitură îngustă între două ziduri, putea să vadă, dincolo de-o curte imensă, o privelişte minunată.

A doua zi avu loc un interogatoriu, după care, timp de mai multe zile, fu lăsat în pace. Sufletul îi era liniştit. Totul i se părea simplu: „Am vrut să ucid, trebuie să fiu ucis”.

Dar gândul nu-i zăbovi mai îndelung la ideea aceasta. Judecata, sila de-a se arăta în public, apărarea, le socotea pe toate nişte încurcături fără importanţă, nişte formalităţi plictisitoare la care va avea timp să se gândească atunci când le va sosi ceasul. Şi nici la clipa morţii nu se oprea: „Mă voi gândi la ea după ce voi fi judecat”. Viaţa nu i se mai părea plictisitoare, privea toate lucrurile sub o nouă înfăţişare. Nu mai avea deloc ambiţie. La domnişoara de La Mole se gândea rar. Remuşcările îl stăpâneau însă şi-i aminteau adesea chipul doamnei de Rénal, mai ales în tăcerea nopţilor, tulburată, în turnul acesta înalt, doar de ţipătul vulturilor.

Îi mulţumea cerului că n-o rănise mortal. „Ciudat lucru, îşi spunea, credeam că prin scrisoarea către domnul de La Mole ea mi-a distrus pentru totdeauna fericirea viitoare şi, în mai puţin de două săptămâni de la trimiterea scrisorii, nu mă mai gândesc deloc la ce mă preocupa pe-atunci… Două sau trei mii de livre venit, ca să trăiesc tihnit în vreun ţinut muntos, ca Vergy… Ce fericit mai eram… şi nu-mi cunoşteam fericirea!…”

Uneori, se ridica tresărind de pe scaun. „Dacă aş fi rănit-o de moarte pe doamna de Rénal, m-aş fi omorât…

Am nevoie de certitudinea asta, ca să nu-mi fie silă de mine însumi.

Să mă omor? iată marea întrebare, îşi spuse el. Judecătorii ăştia atât de formalişti, atât de înverşunaţi împotriva bietului acuzat ar fi în stare să-l trimită la spânzurătoare pe cel mai de treabă cetăţean, ca să li se dea vreo decoraţie… Aş scăpa de autoritatea lor, aş scăpa de ocările lor într-o franţuzească stâlcită, căreia ziarul judeţean îl spune vorbire aleasă…

Mai am de trăit vreo cinci sau şase săptămâni… Să mă omor! zău că nu, îşi spuse el după câteva zile. Napoleon a trăit… De altfel, viaţa îmi e plăcută; răgazul acesta e liniştit; am scăpat de cei ce mă plictiseau”, adăugă el râzând, şi începu să facă o notă cu titlurile cărţilor care voia să-i fie trimise de la Paris.

 

Capitolul XXXVII                                       Un turn

 

Mormântul unui prieten.

STERNE

 

SE AUZI UN ZGOMOT PUTERNIC pe coridor; nu era ora când se urcau în temniţa lui; vulturii îşi luară zborul, uşa se deschise, şi venerabilul părinte Chélan, tremurând tot şi ţinând toiagul în mână, se aruncă în braţele lui.

— Ah! Dumnezeule mare! E cu putinţă, fiul meu… Fiară! ar trebui să spun…

Şi bunul bătrân nu mai putu adăuga niciun cuvânt. Julien se temea să nu-l vadă prăbuşindu-se. Fu nevoit să-l conducă până la un scaun. Mâna timpului apăsa greu asupra omului acestuia, odinioară atât de energic. Lui Julien i se păru că nu-i vede decât umbra.

Când îşi mai veni în fire

— Abia alaltăieri ţi-am primit scrisoarea de la Strasbourg, cu cei cinci sute de franci pentru săracii din Verrières; mi-a fost adusă în munţi, sus, la Liveru, unde m-am retras la nepotu-meu, Jean. Ieri aflu nenorocirea… O, cerule! E cu putinţă oare? Bătrânul nu mai plângea; parcă se golise de idei şi adăugă, fără să ştie ce spune: vei avea nevoie de cei cinci sute de franci; ti i-am adus.

— De dumneata am nevoie, părinte! şopti Julien înduioşat. Altminteri, bani am destui.

Dar nu putu să capete vreun răspuns mai ca lumea. Din când în când, părintele Chélan vărsa câteva lacrimi care i se prelingeau tăcute de-a lungul obrajilor; apoi se uita lung la Julien şi era năucit văzându-l cum îl la mâna şi cum i-o duce la buze. Chipul lui, atât de viu odinioară şi exprimând cu tărie cele mai înalte simţăminte, părea acum lipsit de viaţă. Un soi de ţăran veni curând să-l la pe bătrân.

— Nu trebuie să se ostenească prea mult, îi spuse el lui Julien, care înţelese că era nepotul părintelui Chélan.

Apariţia aceasta îl lăsă pe Julien cufundat într-o mâhnire adâncă şi-i secă lacrimile. Totul i se părea trist şi fără putinţă de alinare; îşi simţea inima îngheţată în piept.

Clipa aceasta fu cea mai grea din câte îndurase de la săvârşirea crimei. Văzuse moartea în toată urâciunea ei. Toate iluziile de înălţare sufletească şi de mărinimie i se spulberară ca un nor în faţa furtunii.

Starea asta chinuitoare dură mai multe ore. După otrăvirea morală, e nevoie de leacuri trupeşti şi de vin de Champagne. Julien s-ar fi socotit însă laş dacă le-ar fi folosit. Către sfârşitul unei zile atât de cumplite, petrecută toată în plimbări prin turnul cel strâmt, exclamă:

— Ce nebun sunt! Numai dacă mi-ar fi fost dat să mor ca toţi oamenii ar fi trebuit să mă mâhnească vederea acestui biet bătrân; dar o moarte fulgerătoare şi în floarea vârstei nu face decât să mă pună la adăpost de trista prăbuşire fizică…

Oricât ar fi chibzuit, însă, Julien se simţi tulburat de vizita primită, ca o fiinţă fricoasă şi deci nefericită.

Nu mai avea în el nici urmă de asprime sau de măreţie, nici urmă de virtute romană; moartea îl apărea la o mai mare înălţime şi deci