„Iată care îmi va fi termometrul, îşi spuse el. Astă-seară sunt la zece grade sub curajul care mă duce la nivelul ghilotinei. Azi-dimineaţă aveam curaj. De altfel, ce-mi pasă! principalul e să-mi revină la momentul necesar.” Ideea termometrului îl amuză şi, până la urmă, izbuti să-i abată gândurile triste.

A doua zi dimineaţă, când se trezi, îl fu ruşine de cele petrecute în ajun. „Sunt în joc fericirea şi liniştea mea.” Aproape că se hotărî să-i scrie procurorului general şi să-i ceară să nu mai fie primit nimeni în temniţa lui. „Dar Fouqué? se gândi el. Dacă s-o hotărî cumva să vină la Besançon, cât o să sufere!”

Trecuseră mai bine de două luni de când nu se mai gândise la Fouqué. „Mare prost eram la Strasbourg; n-aveam minte nici de doi bani.” Amintirea lui Fouqué îl stăpâni multă vreme şi-l înduioşa şi mai tare. Se plimba agitat. „Acum sunt, cu siguranţă, la douăzeci de grade sub nivelul morţii… Dacă mai sporeşte slăbiciunea asta, mai bine îmi pun capăt vieţii. Ce bucurie pentru preoţii ca alde Maslon sau pentru cei de teapa lui Valenod, dacă mor ca o javră!”

Fouqué veni; omul acesta simplu şi inimos era zdrobit de durere. Singura lui idee, dacă mai avea vreuna, era să-şi vândă averea, să-l cumpere pe temnicer şi să-l salveze pe Julien. Îl vorbi vreme îndelungată despre evadarea lui Lavalette{192}.

— Mă umileşti, îi spuse Julien; domnul de Lavalette era nevinovat, iar eu sunt vinovat. Fără să vrei, mă faci să mă gândesc la deosebire… Dar e adevărat oare? Cum? Ţi-ai vinde toată averea? spuse Julien, redevenind deodată atent şi neîncrezător.

Fouqué, încântat să-şi audă prietenul că-i răspunde, în sfârşit, la ideea care îl frământa, îi vorbi multă vreme socotind cu de-amănuntul, ban cu ban, cât ar putea lua pe fiecare din proprietăţile lui.

„Ce jertfă sublimă pentru un proprietar de la ţară! gândi Julien. Câte economii, câte zgârcenii mărunte, care mă făceau să roşesc atunci când le vedeam la el, vrea să-mi sacrifice! Niciunul dintre tinerii aceia frumoşi, pe care i-am văzut în palatul La Mole şi care citesc René{193}, n-ar putea să aibă apucăturile lui ridicole; dar, în afară de cei foarte tineri sau îmbogăţiţi de pe urma vreunei moşteniri şi care habar n-au de valoarea banilor, există printre parizienii ăştia măcar unul în stare să facă o asemenea jertfă?”

Julien uită toate greşelile de gramatică, toate gesturile vulgare ale lui Fouqué şi i se aruncă în braţe. Niciodată provincia, comparată cu Parisul, n-a primit un omagiu mai de preţ. Fouqué, încântat de entuziasmul pe care îl citea în ochii prietenului său, socoti îmbrăţişarea drept o consimţire la evadare.

Priveliştea aceasta a sublimului îi dădu iar lui Julien toată tăria pe care apariţia părintelui Chélan i-o răpise. Deşi încă foarte tânăr, era, după părerea mea, de soi bun. În loc să ajungă de la gingăşie la viclenie, ca majoritatea oamenilor, vârsta i-ar fi dăruit o bunătate uşor de înduioşat şi l-ar fi lecuit de neîncrederea lui nebunească… Dar ce rost mai au aceste zadarnice precizări?

Interogatoriile se înteţiră, în ciuda sforţărilor lui Julien, ale cărui răspunsuri căutau să scurteze cât mai mult procesul.

— Am ucis, sau măcar am vrut să ucid cu premeditare, repeta el zilnic.

Dar judecătorul era, mai presus de orice formalist. Declaraţiile lui Julien nu scurtau deloc interogatoriile; amorul propriu al magistratului fusese zgândărit. Julien habar n-avea că era cât pe ce să fie trimis într-o carceră înspăimântătoare şi că numai mulţumită stăruinţelor lui Fouqué i se lăsa odăiţa aceea frumoasă aflată la o înălţime de o sută optzeci de trepte.

Domnul abate de Frilair făcea parte dintre oamenii cu vază pe care Fouqué îl aproviziona cu lemne de foc. Bunul negustor pătrunse până la atotputernicul mare vicar. Spre nemărginita lui bucurie, părintele de Frilair îi spuse că, mişcat de însuşirile alese ale lui Julien si de serviciile pe care odinioară le adusese seminarului, avea de gând să pună o vorbă bună pentru el pe lângă judecători. Fouqué întrezări posibilitatea de a-şi salva prietenul şi, la plecare, se ploconi până la pământ, rugându-l pe sfinţia-sa să împartă zece ludovici ca să facă slujbe pentru achitarea acuzatului.

Fouqué se înşela amarnic. Părintele de Frilair nu se asemăna deloc cu Valenod. El refuză şi căută chiar să-i dea de înţeles bunului ţăran că ar face mai bine să-şi păstreze banii. Văzând că era cu neputinţă să vorbească lămurit fără să săvârşească vreo imprudenţă, îl sfătui să dăruiască suma în pomeni pentru bieţii deţinuţi care, de fapt, duceau lipsă de toate.

„Julien ăsta e o fiinţă ciudată, fapta lui e de neînţeles, gândea domnul de Frilair, şi nimic nu trebuie să rămână de neînţeles pentru mine… Poate că s-ar putea face din el un mucenic… în orice caz, voi afla ce se ascunde aici şi voi găsi poate şi prilejul s-o sperii puţin pe doamna de Rénal, care nu ţine deloc la noi, iar pe mine mă urăşte chiar… Poate că voi izbuti să dibui vreun mijloc de împăcare răsunătoare cu domnul de La Mole, care are o slăbiciune pentru seminaristul ăsta neînsemnat.”

Învoiala asupra procesului fusese semnată cu câteva săptămâni mai înainte; părintele Pirard plecase din Besançon, după ce mai întâi îl vorbise abatelui de Frilair despre misterioasa naştere a lui Julien, chiar în ziua când nefericitul o împuşca pe doamna de Rénal în biserica din Verrières.

Julien nu vedea decât un singur eveniment neplăcut între el şi moarte: vizita tatălui său. Şi-l întrebă pe Fouqué dacă n-ar fi bine să-i scrie procurorului general ca să-l scutească de orice vizite. Sila lui de a-şi vedea tatăl, mai ales într-un asemenea moment, lovi adânc sufletul cinstit şi burghez al negustorului de lemne.

Acesta crezu că pricepe de ce atâţia oameni îi urăsc cu patimă prietenul. Dar, din respect pentru nenorocirea lui, îi ascunse ceea ce simţea.

— În orice caz, îi răspunse el rece, ordinul de a-ţi interzice vizitele nu-l va privi pe tatăl tău.

Dar e atâta mister în demersurile

pe care le