ţinuta ei Cine să fie oare?

SCHILLER

A doua zi, uşile turnului se deschiseră foarte devreme. Julien se trezi speriat.

— Ah! doamne, gândi el, iată-l pe tata. Ce neplăcut o să fie!

În aceeaşi clipă, o femeie îmbrăcată ţărăneşte i se aruncă în braţe. El abia o recunoscu. Era domnişoara de La Mole.

— Răule, până la primirea scrisorii tale n-am ştiut unde eşti. Iar despre ceea ce tu numeşti crimă şi nu e, de fapt, decât o nobilă răzbunare, care îmi arată ce măreaţă inimă îţi bate în piept, am aflat abia la Verrières…

Cu toate că era prevenit în privinţa domnişoarei de La Mole, ceea ce de altminteri nu prea îşi mărturisea deschis, Julien o găsi tare drăguţă. Cum să nu vezi în purtarea şi în felul ei de a vorbi un simţământ nobil, dezinteresat, cu mult mai presus decât tot ce ar îndrăzni un suflet mic şi vulgar? I se păru iar că iubeşte o regină şi, după câteva clipe, cu o rară nobleţe a cuvintelor şi a gândirii, îi spuse:

— Viitorul mi se desluşea foarte limpede. După moartea mea, te vedeam remăritându-te cu domnul de Croisenois, care ar fi luat o văduvă. Sufletul nobil, dar cam romanţios, al acestei încântătoare văduve, uluită şi convertită la cultul prudenţei vulgare printr-o întâmplare ciudată, tragică şi mare pentru ea, s-ar fi îndurat să înţeleagă meritul foarte real al tânărului marchiz. Te-ai fi resemnat să te bucuri de fericire ca toată lumea: stima, bogăţia, rangul înalt… Dar, scumpă Mathilde, dacă venirea ta la Besançon va fi bănuită, ar însemna o lovitură de moarte pentru domnul de La Mole, şi asta nu mi-o voi ierta niciodată. I-am pricinuit, şi aşa, destulă mâhnire! Academicianul va spune că domnul marchiz a încălzit un şarpe la sân.

— Mărturisesc că nu prea mă aşteptam la atâta judecată rece şi la atâta grijă pentru viitor, spuse domnişoara de La Mole cam speriată. Camerista mea, aproape la fel de prudentă ca şi tine, a scos un paşaport pentru ea şi am călătorit sub numele de doamna Michelet.

— Şi a putut doamna Michelet să pătrundă atât de lesne până la mine?

— Ah! eşti tot omul superior pe care mi l-am ales! Mai întâi, i-am oferit o sută de franci unui secretar de judecător, care susţinea că intrarea mea în turnul închisorii nu e cu putinţă. Dar, după ce a primit banii, omul acesta cinstit m-a făcut să aştept şi a ridicat atâtea obiecţii, încât credeam că are de gând să mă fure… Mathilde se opri.

— Şi? întrebă Julien.

— Nu te supăra, dragul meu, îi spuse ea îmbrăţişându-l, am fost nevoită să-i spun cine sunt secretarului care mă lua drept o tânără lucrătoare din Paris, îndrăgostită de frumosul Julien… Zău, astea sunt chiar cuvintele lui. I-am jurat că-ţi sunt soţie şi mi se va îngădui să vin zilnic la tine.

„Nebunia e deplină, gândi Julien; şi n-am putut s-o împiedic. La urma urmei, domnul de La Mole e un senior atât de important, încât lumea va putea să-i găsească o scuză tânărului colonel care se va însura cu văduva aceasta încântătoare. Apropiata mea moarte va şterge totul.” Şi se lăsă cu nesaţ în voia dragostei înflăcărate a Mathildei; era nebunie, înălţare sufletească, tot ce poate exista mai neobişnuit, îl propuse cu toată seriozitatea să moară o dată cu el.

După aceste prime valuri ale extazului şi când Mathilde se sătură din plin de fericirea de a-l vedea pe Julien, o vie curiozitate îi cuprinse deodată sufletul. Îşi privea iubitul pe care îl găsea cu mult mai presus decât visase ea. I se părea că Boniface de La Mole a reînviat, mult mai eroic însă.

Mathilde vorbi cu cei mai de seamă avocaţi din partea locului, pe care îi jigni oferindu-le prea pe faţă bani; dar, până la urmă, ei primiră.

Şi ajunse curând la ideea că, în privinţa lucrurilor îndoielnice şi de mare însemnătate, totul depindea la Besançon de părintele de Frilair.

La început, folosind neînsemnatul nume de doamna Michelet, avu de întâmpinat greutăţi enorme ca să ajungă până la atotputernicul membru al congregaţiei. Dar zvonul despre frumuseţea unei tinere modiste, îndrăgostită nebuneşte şi venită de la Paris la Besançon ca să-l consoleze pe tânărul abate Julien Sorel, se răspândi în oraş.

Mathilde umbla singură, pe jos, pe străzile oraşului; nădăjduia să nu fie recunoscută. Oricum, socotea că prinde bine pentru cauza ei să impresioneze cât mai mult poporul. În nebunia ce-o cuprinsese, se gândea că o răscoală s-ar putea să-l salveze pe Julien când va fi dus spre eşafod. Domnişoara de La Mole credea că e îmbrăcată simplu şi cum se cuvine unei femei îndurerate; dar îmbrăcămintea ci atrăgea toate privirile.

La Besançon, devenise obiectul atenţiei generale când, după o săptămână de stăruinţe, obţinu o audienţă la domnul de Frilair.

Oricât curaj ar fi avut, persoana influentului membru al congregaţiei şi ticăloşia lui profundă şi prudentă erau atât de legate în mintea ei, încât tremura când sună la poarta episcopului. Iar când trebui să urce scara spre apartamentul primului mare vicar, abia o mai ţineau picioarele. Pustietatea din palatul episcopal o înfiora. „Aş putea să mă aşez pe un jilţ, jilţul să-mi apuce braţele şi pe urmă să nu se mai ştie nimic despre mine. Pe cine ar putea întreba camerista despre mine? Căpitanul de jandarmi, nici gând să se amestece… Sunt singură în oraşul acesta mare!”

Dar la prima privire aruncată prin locuinţă, domnişoara de La Mole se linişti. Mai întâi, îi deschisese uşa un lacheu îmbrăcat într-o livrea foarte elegantă. Salonul în care trebui să aştepte vădea luxul acela fin şi delicat, atât de deosebit de fastul grosolan, lux care nu se întâlneşte la Paris decât în casele cele mai alese. Îndată ce dădu cu ochii de domnul de Frilair, care venea spre ea cu un aer părintesc, toate gândurile ei despre crime fioroase pieriră. Pe chipul lui frumos, Mathilde nu găsi nici urmă din virtutea energică şi oarecum sălbatică, atât de neplăcută oamenilor din lumea bună de la Paris. Uşorul zâmbet de pe chipul preotului care hotăra totul