Domnului de Frilair îl trebuiră doar câteva clipe ca să-i smulgă Mathildei mărturisirea că era fiica puternicului său adversar, marchizul de La Mole.

— Într-adevăr, nu sunt doamna Michelet, spuse ea reluându-şi măreţia ţinutei, şi nu mi-e greu să v-o mărturisesc, căci am venit să mă sfătuiţi asupra putinţei de a-l face să evadeze pe domnul de La Vernaye. Mai întâi, el nu-i vinovat decât de o nechibzuinţă; femeia asupra căreia a tras e sănătoasă. În al doilea rând, ca să-i mituiesc pe cei ce-l păzesc, pot să dau pe loc cincizeci de mii de franci şi să mă angajez pentru încă atâta. În sfârşit, recunoştinţa mea şi a familiei mele va găsi că nimic nu e prea mult pentru cel ce îl va salva pe domnul de La Vernaye.

Domnul de Frilair părea mirat de numele acesta. Mathilde îl arătă mai multe scrisori ale ministrului de război, adresate domnului Julien Sorel de la Vernaye.

— Vedeţi, domnule, că tata se îngrijea de viitorul lui. Ne-am căsătorit în taină şi tata dorea să-l vadă ofiţer superior înainte de a da în vileag căsătoria aceasta, cam neobişnuită pentru o femeie din familia La Mole.

Mathilde observă că expresia de bunătate şi de blândă voioşie pierea pe măsură ce domnul de Frilair ajungea la descoperiri importante. Şiretenia şi o adâncă falsitate i se zugrăveau pe chip.

Abatele mai avea încă îndoieli; şi recitea pe îndelete actele oficiale.

„Ce folos aş putea să trag din destăinuirile acestea ciudate? se întreba el. Iată-mă dintr-o dată în relaţii intime cu o prietenă a vestitei doamne mareşal de Fervaques, nepoata atotputernică a preasfinţitului episcop de***, prin care poţi ajunge episcop în Franţa. Ceea ce priveam ca pe o perspectivă îndepărtată a viitorului îmi iese înainte pe neaşteptate. E un prilej care m-ar putea duce la îndeplinirea tuturor dorinţelor.”

La început, Mathilde se sperie de schimbarea neaşteptată a expresiei omului acestuia atât de puternic, cu care se afla singură într-o locuinţă izolată. „Nu zău! îşi spuse ea curând, n-ar fi fost oare mult mai rău dacă nu tulburam deloc egoismul rece al unui preot sătul de putere şi de plăceri?”

Uimit de calea rapidă şi neprevăzută spre episcopat, care i se deschidea în faţa ochilor, mirat de inteligenţa Mathildei, domnul de Frilair îşi pierdu cumpătul pentru o clipă. Domnişoara de La Mole îl văzu gata să-i cadă la picioare, tremurând de ambiţie nestăpânită.

„Totul se limpezeşte, gândi ea; nimic nu va fi cu neputinţă aici pentru prietena doamnei de Fervaques” Şi, în ciuda unui simţământ de gelozie încă destul de dureros, Mathilde avu curajul să-i explice că Julien era prietenul intim al doamnei mareşal şi că îl întâlnea aproape zilnic acolo pe preasfinţitul episcop de ***.

— Chiar dacă s-ar trage la sorţi de patru sau de cinci ori la rând o listă de treizeci şi şase de juraţi dintre cei mai cu vază oameni ai judeţului, spuse marele vicar cu ochii aprinşi de ambiţie şi apăsând pe fiecare cuvânt, m-aş socoti mare ghinionist dacă în fiecare listă n-aş putea număra opt sau zece prieteni, cei mai inteligenţi din grup. Voi avea aproape totdeauna mai mult decât majoritatea pentru condamnare; vezi, domnişoară, cât îmi e de uşor să achit…

Preotul se opri deodată, mirat parcă de sunetul propriilor lui cuvinte; destăinuia lucruri care nu se spun niciodată profanilor.

Dar, la rândul lui, o făcu pe Mathilde să încremenească de uimire, istorisindu-i că, în ciudata aventură a lui Julien, lumea bună din Besançon era mirată şi interesată mai ales de faptul că, odinioară, tânărul îi inspirase doamnei de Rénal o mare pasiune şi că împărtăşise şi el pasiunea aceasta. Domnul de Frilair observă fără multă greutate nespusa tulburare iscată de cuvintele lui.

„E rândul meu! gândi el. În sfârşit, iată mijlocul de a o avea în mână pe fetiţa asta atât de hotărâtă; tremuram de teamă că n-o să izbutesc.” Aerul ei distins şi greu de supus sporea şi mai mult farmecul rarei frumuseţi pe care o vedea aproape rugătoare în faţa lui. Preotul îşi regăsi tot sângele rece şi nu şovăi să-i răsucească pumnalul în inimă.

— La urma urmei, nu m-ar mira deloc dacă am afla că domnul Sorel a tras din gelozie cele două focuri de pistol asupra femeii pe care a iubit-o atât, rosti el, oarecum într-o doară. Nu-i vorbă, ea nu ducea lipsă de distracţii şi, de câtăva vreme, se vedea destul de des cu un oarecare depravat, cum sunt toţi janseniştii.

Domnul de Frilair tortură cu voluptate şi după plac inima acestei frumoase fete, căreia îl descoperise partea slabă.

— De ce a împuşcat-o domnul Sorel tocmai în biserică, dacă nu pentru faptul că tocmai atunci slujea rivalul lui? spuse el, privind-o cu înflăcărare pe Mathilde. Toată lumea recunoaşte că fericitul pe care îl ocrotiţi e foarte inteligent şi, mai ales, foarte prudent. Nimic n-ar fi fost mai simplu, decât să se ascundă în grădinile domnului de Rénal,, pe care le cunoaşte atât de bine. Acolo, fiind aproape sigur că nu va fi nici văzut, nici prins, nici bănuit, putea s-o ucidă pe femeia pe care era gelos.

Raţionamentul acesta, atât de logic în aparenţă, o scoase până la urmă din sărite pe Mathilde. Sufletul ei mândru, dar sătul de prudenţa searbădă pe care lumea bună socoate că zugrăveşte fidel inima omenească, nu era făcut să înţeleagă uşor fericirea de a-ţi bate joc de orice fel de prudenţă, fericire care poate fi atât de vie într-un suflet înflăcărat. În clasele înalte ale societăţii din Paris, unde trăise Mathilde, patima nu se poate despuia decât rareori de prudenţă, şi pe fereastră te arunci de la al cincilea etaj.

În sfârşit, părintele de Frilair căpătă convingerea că o stăpâneşte. Îi dădu a înţelege Mathildei (şi minţea, fără îndoială) că poate dispune cum vrea de procurorul însărcinat să susţină acuzarea împotriva lui Julien.

După ce sorţii îi vor alege pe cei treizeci şi şase de juraţi, va interveni direct şi personal pe lângă cel puţin treizeci dintre ei.

Dacă Mathilde nu i s-ar fi părut atât de frumoasă domnului de Frilair,