Castres, 1676. — Un frate şi-a

ucis sora în casa de alături;

gentilomul acesta mai săvârşise

o crimă. Tatăl lui, împărţindu-le

în taină cinci sute de taleri

consilierilor, i-a salvat viaţa.

LOCKE, Călătorie în Franţa.

Ieşind de la episcopie, Mathilde nu şovăi să-i trimită un curier doamnei de Fervaques; teama de a se compromite nu o împiedică deloc. Îşi implora rivala să obţină o scrisoare pentru domnul de Frilair, scrisă în întregime de mâna preasfinţitului episcop de***. Ba mergea până acolo încât o ruga din tot sufletul să vină degrabă ea însăşi la Besançon. Încercarea aceasta poate fi socotită eroică pentru o inimă atât de geloasă şi de mândră.

Sfătuită de Fouqué, avu prudenţa să nu-i pomenească nimic lui Julien despre demersurile făcute. Prezenţa ei îl tulbura destul şi aşa. Mai cinstit în fata morţii decât fusese toată viaţa, Julien avea remuşcări nu numai pentru domnul de La Mole, dar şi pentru Mathilde.

„Cum! îşi spunea Julien, am alături de ea momente de plictiseală, momente în care îi uit prezenţa. Ea moare de dragul meu iar eu o răsplătesc astfel! Să fiu cumva un om rău?” De întrebarea aceasta prea puţin i-ar fi păsat pe când era mânat de ambiţie; pe atunci, nereuşita i se părea singurul lucru ruşinos.

Frământarea morală, alături de Mathilde, era cu atât mai mare, cu cât el îl inspira în clipele acelea patima cea mai puternică şi cea mai nebună. Mathilde nu vorbea decât despre jertfele neobişnuite pe care voia să le facă pentru a-l salva.

Însufleţită de un simţământ de exaltare de care era mândră şi care îl depăşea cu mult orgoliul, ar fi vrut să nu-şi trăiască nicio clipă din viaţă fără să întreprindă vreun demers puţin obişnuit. Lungile convorbiri cu Julien îi erau pline de planurile cele mai ciudate, cele mai primejdioase pentru ea. Temnicerii, bine plătiţi, o lăsau să domnească în închisoare. Ideile Mathildei nu se mărgineau numai la jertfirea bunului ei renume; puţin îl păsa dacă avea să ştie toată lumea în ce situaţie se află. Să se arunce în genunchi, în faţa caleştii regale alergând în galop, ca să ceară îndurare pentru Julien, să atragă atenţia prinţului, sub ameninţarea de a fi strivită de o mie de ori, era unul dintre cele mai modeste vise pe care le întrezărea închipuirea ei exaltată şi curajoasă. Cu ajutorul prietenilor aflaţi în slujba regelui, era sigură că va fi primită în locurile rezervate din parcul de la Saint-Cloud.

Julien se socotea prea puţin vrednic de atâta devotament; la drept vorbind, era obosit de eroism. L-ar fi mişcat mai mult o dragoste simplă, naivă şi aproape sfioasă, pe când sufletul mândru al Mathildei, dimpotrivă, avea mereu nevoie de ideea unui public şi de alţii.

În mijlocul zbuciumului, al spaimelor pentru viaţa iubitului ei, căruia nu voia să-i supravieţuiască, Mathilde simţea nevoia tainică să uimească lumea prin nemărginita dragoste şi prin măreţia faptelor săvârşite.

Lui Julien îi era necaz că nu-l mişca deloc eroismul acesta. Ce-ar fi fost dacă ar fi cunoscut toate nebuniile cu care Mathilde împuia mintea devotată, dar cu desăvârşire chibzuită şi mărginită, a bunului Fouqué?

Fouqué nu prea ştia ce anume e de condamnat în devotamentul Mathildei; căci şi el şi-ar fi sacrificat întreaga avere şi şi-ar fi expus viaţa la cele mai mari pericole ca să-l salveze pe Julien. Era uimit de mulţimea banilor risipiţi de Mathilde. În primele zile, sumele cheltuite astfel îl umpluseră de respect pe omul acesta, care avea faţă de bani toată veneraţia unui provincial.

Mai apoi, descoperi că planurile domnişoarei de La Mole erau mereu altele şi, spre marea lui uşurare, găsi un cuvânt ca să-i înfiereze firea prea obositoare pentru el: era schimbătoare. De la epitetul acesta şi până la cel de cap sucit, cea mai grozavă injurie în provincie, nu e decât un pas.

„E ciudat, îşi spunea Julien într-o zi, pe când Mathilde ieşea din închisoare, e ciudat că o iubire atât de puternică faţă de mine mă lasă atât de rece! Şi doar o adoram acum două luni! Citisem cu că la apropierea morţii nu te mai interesează nimic, dar e groaznic să te simţi ingrat şi să nu te poţi schimba. Sunt, deci, un egoist?” Şi îşi făcea, în privinţa aceasta, mustrările cele mai umilitoare.

Ambiţia murise în sufletul lui, iar din cenuşa ei se zămislise o nouă patimă; el îi spunea remuşcarea de-a o fi ucis pe doamna de Rénal.

În realitate, era îndrăgostit nebuneşte de ea. Simţea o nespusă fericire atunci când, lăsat absolut singur şi fără teamă că va fi tulburat, putea să se dăruie cu totul amintirii zilelor fericite pe care le trăise odinioară la Verrières sau la Vergy. Cele mai neînsemnate întâmplări din vremurile acelea, prea repede apuse, aveau pentru el o prospeţime şi un farmec de nedescris. La succesele lui de la Paris nu se gândea niciodată; îl plictiseau.

Stările acestea sufleteşti, care sporeau pe zi ce trece, fură ghicite în parte de gelozia Mathildei. Care îşi dădea limpede seama că trebuie să lupte împotriva dorului de singurătate. Uneori, când rostea cu teamă numele de Rénal, îl vedea pe Julien înfiorându-se. De aici înainte, patima ei nu mai cunoscu nici margini, nici măsură.

„Dacă moare, mor şi eu îndată, îşi spunea plină de bună-credinţă. Ce-ar zice saloanele din Paris dacă ar vedea o fată de rangul meu adorându-şi până într-atât iubitul hărăzit morţii? Ca să găseşti asemenea simţăminte, trebuie să revii la vremurile eroilor; iubiri de felul acesteia făceau să palpite inimile în veacul lui Carol al IX-lea şi al lui Henric al III-lea.”

În plin extaz, când îşi apăsa pe inimă capul lui Julien: „Cum!? îşi spunea cu groază, capului acestuia încântător să-i fie dat să cadă?! Fie! adăugă ea, înflăcărată de un eroism care o făcea fericită, dar buzele mele, lipite acum pe frumosul lui păr, vor îngheţa