Amintirile lăsate de clipele acestea de eroism şi de cumplită voluptate o strângeau într-o înlănţuire de neînvins. Ideea sinuciderii, atât de puternică prin ea însăşi, şi până atunci atât de depărtată de sufletul ei trufaş, pătrunse şi puse curând stăpânire absolută asupra ei. „Nu, sângele strămoşilor mei nu s-a domolit ajungând până la mine”, îşi spunea Mathilde orgolioasă.

— Vreau să te rog ceva, îi spuse într-o zi Julien să dai copilul la doică, în Verrières; doamna de Rénal va supraveghea doica.

— Ceea ce îmi spui e dureros… Şi Mathilde păli.

— Ai dreptate, şi îţi cer de o mie de ori iertare, strigă Julien, trezindu-se din visare şi strângând-o în braţe.

După ce îi uscă lacrimile, se întoarse la ideea lui, dar cu mai multă îndemânare. Dăduse convorbirii o nuanţă de filosofie melancolică. Vorbea despre viitorul care, în curând, avea să se închidă pentru el.

— Trebuie să recunoaştem, draga mea, că pasiunile sunt o întâmplare în viaţă, dar întâmplarea aceasta n-o întâlneşti decât la fiinţele superioare… în fond, moartea copilului meu ar însemna o fericire pentru orgoliul familiei voastre, iar cei plătiţi să-l crească vor ghici curând cum stau lucrurile. Copilul acesta al durerii şi al ruşinii va fi neglijat… Sper că peste o trecere de timp, pe care nu vreau s-o precizez, dar am totuşi curajul s-o întrezăresc, te vei supune ultimelor mele sfaturi: te vei mărita cu marchizul de Croisenois.

— Aşa, dezonorată?

— Dezonoarea nu se va putea prinde de un nume ca al vostru. Vei fi o văduvă, văduva unui nebun, şi atât. Merg şi mai departe: crima mea, nefiind săvârşită pentru bani, nu va fi dezonorantă. Poate că în vremea aceea, vreun legislator filosof va obţine, învingând prejudecăţile contemporanilor, desfiinţarea pedepsei cu moartea. Şi atunci, vreun glas prietenesc va spune, drept pildă: „Iată, primul soţ al domnişoarei de La Mole era un nebun, dar nu un om rău, nu un ticălos. A fost o nesăbuinţă că i s-a tăiat capul…” şi atunci, amintirea mea nu va mai fi blestemată; cel puţin după câtăva vreme… Situaţia ta în lume, averea ta şi, îngăduie-mi să-ţi spun, inteligenţa ta îl vor face pe domnul de Croisenois, devenit soţul tău, să joace un rol la care singur n-ar fi pulul să ajungă. El nu are decât obârşie nobilă şi vitejie, iar aceste însuşiri singure, deşi ar fi fost de ajuns să dea un om desăvârşit în 1729, au devenit nepotrivite moravurilor un veac mai târziu şi nu dau naştere decât la pretenţii. Ca să ajungi în fruntea tinerimii franceze mai trebuie şi al le lucruri.

Caracterul tău hotărât şi întreprinzător va fi un sprijin pentru partidul politic în care îţi vei vârî soţul. Vei putea deveni astfel urmaşa unor femei ca Chevreuse sau Longueville{194} din timpul frondei… Dar atunci, scumpa mea, focul divin care te însufleţeşte astăzi va fi mai potolit.

Dă-mi voie să-ţi spun, adăugă el după multe alte fraze pregătitoare, că, peste cincisprezece ani, dragostea pe care mi-o porţi ţi se va părea o nebunie, scuzabilă, dar, totuşi, nebunie…

Se opri deodată şi deveni gânditor. Îl venise din nou în minte ideea aceea, atât de dureroasă pentru Mathilde: „Peste cincisprezece ani, doamna de Rénal îmi va adora copilul, iar tu îl vei fi uitat”.

Astăzi sunt înţelept, numai pentru

că atunci eram nebun. O, filosofie,

care nu vezi decât ceea ce ţine o

clipă, cât de slabă îţi este vederea!

Ochiul tău nu-i făcut să

urmărească lucrarea tainică

a pasiunilor.

W. GOETHE

CONVORBIREA FU ÎNTRERUPTĂ de un interogatoriu, urmat de o întrevedere cu avocatul care trebuia să susţină apărarea. Momentele acestea erau singurele cu totul neplăcute dintr-o viaţă plină de nepăsare şi de visări duioase.

— Am săvârşit o crimă, şi încă o crimă cu premeditare, le spuse Julien atât judecătorului, cât şi avocatului, îmi pare rău, domnilor, adăugă el zâmbind, dar asta vă reduce neînchipuit de mult osteneala.

„La urma urmei, îşi zise Julien când izbuti să scape de amândoi, trebuie să fiu viteaz şi, după cât se pare, mai viteaz chiar decât ei. Judecătorul şi avocatul privesc ca o culme a nenorocirii, ca pe regele spaimelor, duelul acesta cu sfârşit tragic, de care nu mă voi ocupa serios decât în ziua când va avea loc. Şi asta fiindcă am îndurat o nenorocire şi mai mare, continuă Julien, filozofând cu sine însuşi. Sufeream mult mai puternic în timpul primei mele călătorii la Strasbourg, când mă credeam părăsit de Mathilde… Şi când te gândeşti că am dorit cu atâta pasiune intimitatea deplină care astăzi mă lasă atât de rece!… De fapt, sunt mai fericit singur, decât atunci când fata asta atât de frumoasă îmi împărtăşeşte singurătatea…”

Avocatul, un om al legii şi al formalităţilor, îl socotea nebun şi credea, ca toată lumea, că gelozia îi pusese arma în mână. Într-o zi, încercă să-l convingă pe Julien că afirmaţia aceasta, adevărată sau falsă, ar fi un excelent mijloc de pledoarie. Dar acuzatul deveni, cât ai clipi, o fiinţă pasionată şi tăioasă.

— Pe viaţa dumitale, domnule avocat, strigă Julien ieşindu-şi din fire, nu cumva să mai pomeneşti vreodată minciuna asta mârşavă.

Prudentul avocat se temu o clipă să nu fie ucis.

Îşi pregătea pledoaria, căci momentul hotărâtor se apropia cu paşi repezi. În Besançon şi în tot judeţul nu se vorbea decât de procesul acesta celebru. Julien habar n-avea şi rugase să nu i se pomenească nimic despre aceste amănunte.

În ziua aceea, Fouqué şi Mathilde voiră să-i aducă la cunoştinţă unele zvonuri publice, foarte îndreptăţite, după părerea lor, să le dea nădejdi. Dar Julien îl oprise de la primele cuvinte.

— Mie lăsaţi-mi viaţa mea ideală. Micile voastre hărţuieli, mărunţişurile privind viaţa reală, mai mult sau mai puţin supărătoare pentru mine, m-ar coborî cu sila din cer. Fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu.