Ce-mi pasă de ceilalţi? Legăturile mele cu ceilalţi vor fi retezate brusc. Vă rog, nu-mi mai pomeniţi despre ei; îmi e de ajuns că-i văd pe judecător şi pe avocat.

„De fapt, îşi spunea el, se pare că mi-e scris să mor visând. O fiinţă neînsemnată ca mine, care e sigură că va fi uitată peste două săptămâni, s-ar înşela amarnic, trebuie să recunosc, dacă ar juca teatru…

Totuşi, e ciudat că n-am ştiut să mă bucur de viaţă decât atunci când i-am văzut sfârşitul atât de aproape.”

Îşi petrecea ultimele zile plimbându-se pe terasa cea îngustă din vârful turnului, fumând minunatele ţigări pentru care Mathilde trimisese un curier tocmai în Olanda; nu-şi dădea seama că apariţia lui era aşteptată în fiecare zi de toate telescoapele din oraş. Se gândea la Vergy. Despre doamna de Rénal nu-i vorbise niciodată lui Fouqué, dar, de două sau trei ori, prietenul lui îi spusese că ea se însănătoşea văzând cu ochii si cuvintele acestea îl merseseră la inimă.

În timp ce sufletul lui Julien se afla aproape veşnic pierdut în lumea gândurilor, Mathilde, purtând grija realităţilor, aşa cum se cuvine unei inimi aristocratice, ştiuse să împingă atât de departe intimitatea corespondenţei directe dintre doamna de Fervaques şi domnul de Frilair, încât marele cuvânt episcopat fusese rostit.

Venerabilul prelat, care avea în seamă repartizarea ierarhiilor bisericeşti, adăugase pe marginea unei scrisori a nepoatei sale: Bietul Sorel nu e decât un nechibzuit, nădăjduiesc că ne va fi redai.

La vederea acestor rânduri, domnul de Frilair abia îşi mai putu stăpâni bucuria. Era sigur că îl va salva pe Julien.

— Dacă n-ar fi existat legea asta iacobină, care stabileşte alcătuirea unei liste nesfârşite de juraţi şi n-are alt scop decât să înlăture orice influenţă a oamenilor de neam mare, îi spunea el Mathildei în ajunul tragerii la sorţi a celor treizeci şi şase de juraţi ai sesiunii, aş fi garantat pentru verdict. Doar tot eu am făcut să fie achitat şi preotul N….

Cu nespusă plăcere, domnul de Frilair găsi a doua zi printre numele scoase din urnă, cinci membri ai congregaţiei din Besançon, iar printre cei străini de oraş, numele domnilor Valenod, de Moirod, de Cholin.

— Garantez mai întâi pentru aceşti opt juraţi, îi spuse el Mathildei. Primii cinci sunt nişte maşini. Valenod e agentul meu, Moirod îmi datorează totul, de Cholin e un dobitoc care se sperie de orice.

Ziarul răspândi în judeţ numele juraţilor şi doamna de Rénal, spre spaima nemăsurată a soţului ei, voi să plece la Besançon. Tot ce putu obţine domnul de Rénal fu să nu părăsească patul până când va avea neplăcerea de a fi chemată să depună mărturie.

— Nu înţelegi în ce situaţie mă aflu, se tânguia fostul primar din Verrières, acum fac parte dintre liberalii disidenţi, cum se spune; nici vorbă că licheaua de Valenod şi domnul de Frilair au să obţină lesne de la judecători tot ce-ar putea să mă sperie mai mult.

Doamna de Rénal cedă fără greutate poruncilor soţului ei. „Dacă aş apărea în faţa juraţilor, îşi spunea ea, ar însemna să cer răzbunare.”

În ciuda faptului că făgăduise duhovnicului şi soţului ei că va fi prudentă, de îndată ce sosi la Besançon, scrise cu mâna ei fiecăruia dintre cei treizeci şi şase de juraţi

„În ziua judecăţii nu voi apărea, domnule, pentru că prezenţa mea ar putea dăuna cauzei domnului Sorel. Nu doresc decât un singur lucru pe lume, şi-l doresc cu toată înflăcărarea: să fie salvat. Fiţi siguri, groaznica idee că, din pricina mea, un nevinovat a fost trimis la moarte, îmi va otrăvi tot restul zilelor şi, fără îndoială, mi le va împuţina. Cum aţi putea să-l osândiţi la moarte de vreme ce eu trăiesc? Nu, fără îndoială, societatea n-are dreptul să răpească viaţa cuiva, şi mai ales a unei fiinţe ca Julien Sorel. Toată lumea din Verrières ştie că a avut momente de rătăcire. Bietul tânăr are duşmani puternici, dar, chiar printre duşmanii lui (şi câţi nu sunt!), cine i-ar putea pune la îndoială minunatele însuşiri şi temeinica ştiinţă? Nu veţi judeca un om de rând, domnule. Vreme de aproape un an şi jumătate, noi toţi l-am cunoscut cucernic, înţelept, destoinic; dar, de două sau de trei ori pe an, îl apucau crizele de melancolie care îl aduceau până la rătăcirea minţii. Tot oraşul Verrières, toţi vecinii noştri din Vergy, unde ne petreceam verile, întreaga mea familie, domnul subprefect însuşi pot depune mărturie despre evlavia lui exemplară; ştie pe de rost toată Sfânta Scriptură. S-ar fi străduit oare atâţia ani un nelegiuit să înveţe cartea sfântă? Fiii mei vor avea cinstea să vă aducă scrisoarea aceasta sunt doi copii. Binevoiţi să-i întrebaţi, domnule, şi ei vă vor da despre acest sărman tânăr toate amănuntele necesare ca să vă convingă ce barbarie ar însemna osândirea lui. Departe de a mă răzbuna, m-aţi ucide.

Ce-ar putea spune duşmanii lui în faţa acestor fapte? Rana mea, datorită unuia din momentele de nebunie pe care până şi copiii mei le observaseră la pedagogul lor, e atât de puţin primejdioasă, încât, după mai puţin de două luni, mi-a îngăduit să vin cu diligenta de la Verrières la Besançon. Dacă aflu, domnule, că şovăiţi cât de puţin să scăpaţi de barbaria legilor o fiinţă atât de puţin vinovată, voi părăsi patul în care mă reţin doar poruncile soţului meu şi voi veni să mă arunc la picioarele dumneavoastră.

Declaraţi, domnule, că premeditarea nu e sigură şi nu veţi avea pe conştiinţă sângele unui nevinovat” etc., etc.

 

Capitolul XLI                                      Judecata

 

Ţara îşi va aminti multă vreme

de procesul acesta celebru. Interesul

faţa de acuzat mergea până la

agitaţie: asta fiindcă crima lui era

uimitoare, şi, totuşi, nu fioroasă. Şi

chiar dacă ar fi fost fioroasă,

tânărul acesta era atât de frumos!

Marele lui noroc, care-i apusese arăt

de curând, sporea înduioşarea. „ÎI

vor osândi