femeile pe cunoscuţii lor şi păleau

aşteptând răspunsul.

SAINTE-BEUVE

SOSI, ÎN SFÂRŞIT, ŞI ZIUA DE care se temeau atât doamna de Rénal, cât si Mathilde.

Aspectul neobişnuit al oraşului le sporea spaima, tulburând şi sufletul dârz al lui Fouqué. Tot judeţul alergase la Besançon să vadă judecându-se procesul acesta romantic.

De câteva zile, nu se mai găseau locuri în hanuri. Domnul preşedinte al juraţilor era asaltat cu cereri de bilete; toate doamnele din oraş voiau să asiste la judecată; pe străzi se vindea portretul lui Julien etc., etc.

Pentru clipa hotărâtoare, Mathilde păstrase ca rezervă o scrisoare scrisă în întregime de mâna preasfinţitului episcop de*** înaltul prelat, care conducea Biserica Franţei şi numea episcopi, binevoia să ceară achitarea lui Julien. În ajunul procesului, Mathilde îl duse scrisoarea atotputernicului mare vicar.

La sfârşitul întrevederii, pe când ea pleca izbucnind în plâns, domnul de Frilair îi spuse, ieşindu-şi în sfârşit din rezerva lui diplomatică şi aproape emoţionat el însuşi:

— Garantez pentru verdictul juriului. Printre cele douăsprezece persoane care trebuie să cerceteze dacă crima protejatului dumneavoastră e sigură, şi mai ales dacă a fost premeditată, se numără şase prieteni devotaţi mie; le-am dat de înţeles că de ei depinde calea mea spre episcopat. Baronul Valenod, pe care l-am făcut primar la Verrières, dispune cu totul de doi dintre cetăţenii lui, domnii de Moirod şi de Cholin. E drept că sorţii ne-au adus în afacerea asta şi doi juraţi foarte răuvoitori, dar, deşi sunt ultraliberali, mă ascultă când e vorba de lucruri importante şi au fost rugaţi să voteze cu domnul Valenod. Am aflat că un al şaselea jurat, un industriaş nespus de bogat şi liberal guraliv, aspiră în taină la o furnitură pentru Ministerul de Război; fără îndoială că nu i-ar conveni să-mi displacă. I-am trimis vorbă că domnul Valenod are ultimul meu cuvânt.

— Şi cine e domnul Valenod? întrebă Mathilde neliniştită.

— Dacă l-aţi cunoaşte, aţi fi sigură de izbândă. E un flecar îndrăzneţ, neruşinat şi grosolan, făcut să-i ducă pe proşti. Anul 1814 l-a găsit în mizerie, şi am să-l fac prefect. E în stare să-i bată pe ceilalţi juraţi dacă n-or vrea să voteze după dorinţa lui.

Mathilde se simţi ceva mai liniştită.

Seara, o aştepta altă discuţie. Ca să nu prelungească o scenă neplăcută, de al cărei rezultat era sigur, Julien se hotărâse să nu ia cuvântul.

— Va vorbi avocatul meu, atâta ajunge, îi spuse el Mathildei. Şi aşa o să mă dau destul în spectacol în faţa tuturor duşmanilor mei. Provincialii ăştia au fost atât de izbiţi de rapida îmbogăţire pe care ţi-o datorez, încât, crede-mă, nu e unul sa nu-mi dorească osândirea, în afară doar dacă am să plâng ea un prost când mă vor duce la moarte.

— E foarte adevărat că ei vor să te vadă umilit, îi răspunse Mathilde, dar eu nu-i cred lipsiţi de omenie. Prezenţa mea la Besançon şi priveliştea suferinţei mele au mişcat inimile tuturor femeilor; chipul tău frumos va face iestul. Dacă spui un cuvânt în faţa judecătorilor, tot publicul va fi de partea ta etc., etc.

A doua zi, la orele nouă, când Julien coborî din închisoare ca să se ducă în marea sală a tribunalului, jandarmii abia izbutiră să îndepărteze mulţimea uriaşă înghesuită în curte. Julien dormise bine, era foarte calm si nu simţea altceva decât o milă filosofică pentru liota asta de invidioşi care, fără cruzime, avea să-i aplaude condamnarea la moarte. Şi se miră grozav când, nevoit să stea un sfert de ceas în mijlocul mulţimii, trebui să constate că prezenţa lui inspira acestor oameni o milă plină de duioşie. Nu auzi măcar un cuvânt neplăcut. „Provincialii ăştia sunt mai puţin răi decât i-am crezut”, îşi spuse el.

Când intră în sala de judecată, îl uimi eleganţa arhitecturii: un stil gotic destul de reuşit şi o sumedenie de coloane mici şi frumoase, tăiate în piatră cu cea mai mare îngrijire. Se crezu în Anglia.

Dar, curând, atenţia îl fu atrasă pe de-a-ntregul de vreo douăsprezece sau cincisprezece femei frumoase care, aşezate în faţa scăunelului hărăzit acuzatului, umpleau cele trei balcoane de deasupra judecătorilor şi a juraţilor, întorcându-se spre asistenţă, văzu că tribuna circulară care domină amfiteatrul era plină de femei; cele mai multe dintre ele erau tinere şi păreau foarte frumoase; ochii lor strălucitori îl priveau cu mult interes. În restul sălii, o îmbulzeală nemaipomenită; oamenii se înghesuiau la uşi, iar santinelele nu izbuteau să facă linişte.

Când toate privirile care îl căutau pe Julien îl văzură aşezându-se pe locul ceva mai ridicat, hărăzii acuzatului, se auzi un murmur de mirare şi de simpatie.

În ziua aceea ai fi zis că Julien n-are mai mult de douăzeci de ani; era îmbrăcat foarte simplu, dar cu o graţie desăvârşită, avea părul şi fruntea încântătoare; Mathilde ţinuse să asiste ea însăşi la toaleta lui. Era nespus de palid. Abia se aşeză pe scăunaş, când se auzi din toate părţile: „Doamne! Ce tânăr e!… Dar e un copil… E mult mai frumos decât în portret”.

— Acuzat, îi spuse jandarmul din dreapta lui, vezi cele şase doamne din balconul de colo? Jandarmul îl arătă o mică tribună ieşită în afară, deasupra amfiteatrului unde se aflau juraţii. Una dintre ele e soţia domnului prefect, continuă jandarmul; lângă ea se află doamna marchiză de***, căreia îi eşti tare drag; am auzit-o vorbindu-i judecătorului de instrucţie. Apoi mai e doamna Derville…

— Doamna Derville! exclamă Julien si o roşeaţă vie îl năpădi fruntea. „Când va pleca de aici, gândi el, o să-i scrie doamnei de Rénal.” Julien nu ştia nimic despre sosirea doamnei de Rénal la Besançon.

Audierea martorilor se isprăvi repede. De la primele cuvinte ale acuzării, susţinută de procurorul general, două doamne aşezate în balconaşul din faţa lui Julien izbucniră în plâns. „Doamna Derville nu prea e înduioşată”, gândi Julien. Totuşi, observă că obrajii îi erau foarte roşii.

Procurorul perora, într-o franţuzească urâtă, despre barbaria crimei săvârşite; Julien observă că vecinele doamnei Derville îl dezaprobau cu însufleţire. Câţiva juraţi, pesemne cunoscuţi ai acestor doamne, le vorbeau, părând că vor să le liniştească.