Până atunci, se simţise pătruns de un dispreţ deplin pentru toţi cei ce asistau la judecată. Vorbăria searbădă a procurorului îl sporise simţământul acesta de silă. Dar, încetul cu încetul, uscăciunea sufletească a lui Julien pieri în faţa semnelor de simpatie a căror ţintă vădită era.

Înfăţişarea hotărâtă a avocatului său îl plăcu.

— Fără fraze, îi şopti Julien, pe când acesta îşi începea pledoaria.

— Toate vorbele astea umflate, şterpelite de la Bossuet şi îndreptate împotriva dumitale, ţi-au fost de folos, îi spuse avocatul.

Si într-adevăr, abia trecuseră cinci minute de când începuse să vorbească, şi toate femeile îşi ştergeau ochii. Avocatul, încurajat, le adresă juraţilor cuvinte deosebit de tari. Julien se înfiora: simţea că e gata să izbucnească în lacrimi. „Doamne! Ce vor spune duşmanii mei?”

Dar, din fericire pentru el, tocmai când se simţea aproape învins de înduioşarea care îl năpădea, surprinse o privire plină de obrăznicie la domnul baron de Valenod.

„Ochii bădăranului ăstuia s-au înflăcărat, îşi spuse el; ce triumf pentru sufletul lui josnic! Dacă ar fi să îndur numai atâta de pe urma crimei mele şi tot ar trebui s-o blestem. Dumnezeu ştie ce-o să-i spună doamnei de Rénal!”

Gândul acesta le înlătură pe toate celelalte. Peste puţin îşi veni în fire, datorită semnelor de simpatie ale publicului. Avocatul îşi terminase pledoaria. Julien îşi aminti că s-ar cuveni să-i strângă mâna. Timpul trecuse pe nesimţite.

Se aduseră băuturi răcoritoare pentru avocat şi pentru acuzat. Si abia atunci Julien se miră de un lucru: nicio femeie nu părăsise şedinţa ca să se ducă la cină.

— Pe cinstea mea, crap de foame, îi spuse avocatul. Dar dumneata?

— Şi eu, îi răspunse Julien.

— Vezi, iată că şi doamnei prefect i s-a adus cina aici, îi spuse avocatul, arătând spre balconaş. Curaj, totul merge bine!

Şedinţa reîncepu.

Pe când preşedintele făcea rezumatul dezbaterilor, bătu miezul nopţii. Preşedintele fu nevoit să se întrerupă; în mijlocul tăcerii pricinuite de neliniştea generală, bătăile orologiului umplură sala.

„Începe şi ultima zi a vieţii mele”, gândi Julien. Curând, se simţi înflăcărat de simţământul datoriei. Până atunci îşi stăpânise înduioşarea şi-şi păstrase hotărârea de a nu vorbi; dar când preşedintele curţii îl întrebă dacă mai are ceva de adăugat, el se ridică. În faţa lui, vedea ochii doamnei Derville, care, în licărirea luminărilor, păreau că scânteiază. „Nu cumva plânge?” gândi el.

„Domnilor juraţi,

Groaza de a fi dispreţuit, pe care credeam că voi putea s-o înfrunt în clipa morţii, mă face să iau cuvântul. Domnilor, n-am cinstea să aparţin clasei domniilor-voastre, domniile-voastre văd în mine un ţăran care s-a răzvrătit împotriva soartei lui josnice.

Nu vă cer niciun fel de îndurare, continuă Julien cu glas din ce în ce mai puternic. Nu-mi fac deloc iluzii, mă aşteaptă moartea; ea va fi dreaptă. Am atentat la viaţa femeii celei mai vrednice de respect şi de toată cinstea. Doamna de Rénal mi-a fost ca o mamă. Crima mea e cumplită şi a fost premeditată. Mi-am meritat deci moartea, domnilor juraţi. Dar chiar dacă aş fi mai puţin vinovat, văd oameni cărora, fără să le pese de mila ce ar trebui să le-o trezească tinereţea mea, ar vrea să pedepsească prin mine şi să descurajeze astfel, pentru totdeauna, categoria aceasta de tineri care, născuţi într-o clasă inferioară şi oarecum apăsaţi de sărăcie, au norocul să dobândească o educaţie bună si îndrăzneala să se amestece în ceea ce orgoliul bogătaşilor numeşte societate înaltă.

Iată crima mea, domnilor, şi ea va fi pedepsită cu atât mai multă asprime, cu cât, de fapt, nu sunt judecat de către semenii mei. Nu văd pe băncile juraţilor niciun ţăran mai înstărit, ci numai burghezi indignaţi… „

Timp de douăzeci de minute, Julien vorbi pe acest ton; şi spuse tot ce avea pe inimă; procurorul, care râvnea la favorurile aristocraţiei, abia mai putea sta locului, pe scaunul lui; dar, în ciuda întorsăturii cam abstracte pe care Julien o dăduse cuvintelor lui, toate femeile plângeau. Până şi doamna Derville îşi ţinea batista la ochi. Înainte de a sfârşi, Julien vorbi iar de premeditare, de căinţa lui, de respect, de iubirea de fiu, nemărginita iubire pe care, în vremuri mai fericite, o avusese pentru doamna de Rénal… Doamna Derville scoase un strigăt şi leşină.

Bătea ora unu noaptea, când juraţii se retraseră în camera lor. Nicio femeie nu-şi părăsi locul; câţiva bărbaţi aveau şi ei lacrimi în ochi. Discuţiile fură, la început, foarte însufleţite; dar, încetul cu încetul, pentru că hotărârea juraţilor se lăsa aşteptată, oboseala generală începu să potolească mulţimea. Momentul era solemn; luminările abia mai pâlpâiau. Julien, auzea discutându-se în preajma lui dacă întârzierea juraţilor e prevestitoare de bine sau de rău. Şi văzu cu plăcere că toată lumea era de partea lui; juraţii zăboveau, şi, totuşi, nicio femeie nu părăsea sala.

Când bătură orele două, se auzi un freamăt puternic. Uşa cea mică a camerei juraţilor se deschise. Domnul baron de Valenod înainta cu un pas grav şi teatral, urmat de ceilalţi juraţi. Tuşi, apoi declară, pe sufletul şi pe conştiinţa lui, că juriul, în unanimitate, îl socotea pe Julien Sorel vinovat de crimă, de crimă cu premeditare: sentinţa aceasta aducea pedeapsa cu moartea. Care fu rostită o clipă mai târziu. Julien îşi privi ceasul şi îşi aminti de domnul de Lavalette; era ora două şi un sfert. „Astăzi e vineri, gândi el. Da, dar e o zi fericită pentru Valenod, care mă condamnă… Sunt prea bine păzit pentru ca Mathilde să mă poată salva, aşa cum a făcut doamna de Lavalette… Deci, peste trei zile, chiar la ora asta, voi şti ce înseamnă marele mister”

În clipa aceea, însă, un ţipăt îl readuse la lucrurile lumeşti. Femeile din preajma lui suspinau; văzu că toate privirile se întoarseră spre o mică tribună, scobită între ghirlandele unui stâlp gotic. Mai târziu, află că acolo se ascunsese Mathilde. Cum ţipătul nu se mai repetă, toate privirile se aţintiră asupra lui Julien, căruia jandarmii încercau să-i facă drum prin mulţime.

„Să încerc să nu-i dau prilej să râdă lichelei ăsteia de Valenod, gândi Julien. Cu ce glas îndurerat şi plin de viclenie a rostit sentinţa care aduce pedeapsa cu