moartea! Iar bietul preşedinte al curţii, cât e el de judecător, de-atâta amar de ani, avea lacrimi în ochi când mă condamna! Ce bucurie pe Valenod că s-a putut răzbuna pentru vechea noastră rivalitate în legătură cu doamna de Rénal!… Aşadar, n-am s-o mai revăd! S-a sfârşit… Un ultim adio simt că e cu neputinţă pentru noi… Ce fericit aş fi fost să-i pot mărturisi câtă scârbă îmi e de crima săvârşită!

Numai atât să-i spun: găsesc că am fost condamnat pe drept.”

 

Capitolul XLII

 

DUCÂNDU-L PE JULIEN IAR LA închisoare, îl dădură o încăpere destinată condamnaţilor la moarte. El, care de obicei observa chiar si cele mai mici amănunte, nu văzu nici măcar că nu-l mai urcau în turnul lui. Visa la ce i-ar spune doamnei de Rénal, dacă ar avea fericirea s-o revadă, înaintea ultimei clipe. Se gândea că ea l-ar întrerupe şi voia să-i arate, de la primul cuvânt, toată căinţa lui. „După o asemenea faptă, cum s-o mai conving că numai pe ea o iubesc? Căci, oricât, am vrut s-o ucid, fie din ambiţie, fie din dragoste pentru Mathilde.”

Întinzându-se pe pat, văzu cearşafurile croite dintr-o pânză grosolană. Şi îşi dădu seama. „Ah! mă aflu în celulă, ca osândit la moarte. E drept… Contele Altamira îmi povestea că, în ajunul morţii, Danton spunea cu vocea lui groasă: «Ciudat lucru, verbul a ghilotina nu poate fi conjugat la toate timpurile; se poate zice eu voi ghilotinat, tu vei fi ghilotinat, dar nu: eu am fost ghilotinat».

De ce nu, dacă mai există o a doua viaţă?… gândi mai departe Julien. Zău, dacă dau peste Dumnezeul creştinilor, e vai de mine: e un tiran şi, ca atare, îmbibat de idei de răzbunare; Biblia lui nu vorbeşte decât despre pedepse fioroase. Eu nu l-am iubit niciodată; nici măcar n-am vrut să cred că-l poate cineva iubi sincer. E fără milă (şi îşi aminti mai multe pasaje din Biblie. O să mă pedepsească într-un mod îngrozitor…

Dar dacă dau peste Dumnezeul lui Fénelon? Poate că o să-mi zică «Multe li se vor ierta, pentru că mult ai iubit…».

Am iubit, oare, mult? Ah! Am iubit-o pe doamna de Rénal, dar purtarea mea a fost groaznică. Şi aici, ca pretutindeni, meritul simplu şi modest a fost părăsit pentru ceea ce străluceşte…

Dar, când te gândeşti ce perspectivă!… Colonel de husari, dacă izbucnea vreun război; secretar de legaţie, în timp de pace; apoi ambasador… căci curând m-aş fi priceput în asemenea treburi… şi chiar dacă n-aş fi fost decât un prost, ginerele marchizului de La Mole s-ar fi putut teme de vreo rivalitate? Toate prostiile mi-ar fi fost iertate, sau, mai degrabă, ar fi fost socotite drept merite. Om de seamă, trăind în cel mai mare belşug, la Viena sau la Londra…

— Nu tocmai aşa, domnule, ci ghilotinat peste trei zile.”

Julien râse din toată inima de această licărire a spiritului său. Şi se gândi: „E adevărat, omul are două fiinţe în el. Altminteri, cui naiba i-ar fi trăsnit prin minte o idee atât de răutăcioasă?

— Ei bine, da, prietene, voi fi ghilotinat peste trei zile, îi răspunse el celui ce-l întrerupsese. Domnul de Cholin va închiria o fereastră, plătind-o pe din două cu părintele Maslon. Iar pentru costul ferestrei ăsteia, care dintre ei îl va fura pe celălalt?”

Deodată îl veni în minte un fragment din Venceslas de Rotrou1

 

„LADISLAS

…Sufletul meu e gata.

REGELE, tatăl lui Ladislas

 Şi eşafodu-i gata; hai, du-ţi acolo capul”.

 

„Frumos răspuns!” gândi el şi adormi. Cineva îl trezi dimineaţa, strângându-l cu putere în braţe.

— Cum, aşa curând!? exclamă Julien, privind cu ochi rătăciţi. Se credea în mâinile călăului.

Era Mathilde. „Noroc că n-a înţeles ce-am spus.” Gândul acesta îl readuse tot calmul. Mathilde i se păru schimbată, de parcă ar fi zăcut şase luni la pat; era, într-adevăr, de nerecunoscut.

— Ticălosul de Frilair m-a trădat, îi spuse ea frângându-şi mâinile, furia o împiedica să plângă.

— Ţi-am plăcut ieri când am luat cuvântul? o întrebă Julien. Improvizam, şi încă pentru prima oară în viaţa mea! Drept e că mă tem să nu fi fost şi pentru ultima oară. În clipa aceea, Julien se juca cu firea Mathildei, dând dovadă de tot calmul unui pianist care atingea clapele unui pian… N-am avut fericirea să mă nasc într-o familie de neam, ce-i drept, adăugă el, dar sufletul mare al Mathildei şi-a înălţat iubitul până la ea. Crezi că Boniface de La Mole s-a purtat mai bine în faţa judecătorilor?

În ziua aceea, Mathilde era pătrunsă de-o firească duioşie, ca o fată sărmană care locuieşte undeva, la mansardă, dar nu izbutea să-l facă să-i vorbească mai simplu. Fără să ştie, Julien îi înapoia chinul pe care ea îl făcuse deseori să-l îndure.

„Izvoarele Nilului nu sunt cunoscute nimănui, îşi spunea Julien; ochiului omenesc nu i-a fost dat să-l vadă pe regele fluviilor în stare de biet pârâu; tot astfel, niciun ochi omenesc nu-l va vedea pe Julien cuprins de slăbiciune, în primul rând fiindcă el e tare. Dar am o inimă foarte sensibilă; cel mai obişnuit cuvânt, dacă e spus cu sinceritate, mă poate face să-mi tremure glasul şi să-mi curgă lacrimile. De câte ori cei cu inimile sterpe nu m-au dispreţuit pentru defectul ăsta! Ei credeau că voi cere îndurare; ocara asta însă nu trebuie s-o rabd.

Se spune că pe Danion, când se afla la picioarele eşafodului, l-a mişcat amintirea soţiei; dar Danton insuflase forţă unui întreg popor de fluşturatici şi împiedicase duşmanul să ajungă la Paris… în ceea ce mă priveşte, numai eu ştiu ce-aş fi fost in stare să înfăptuiesc… Dar, pentru ceilalţi, nu sunt decât cel mult O POSIBILITATE.

Dacă aici, în celulă, în locul Mathildei, s-ar fi aflat doamna de Rénal, aş mai fi putut oare să-mi păstrez cumpătul? Adânca mea deznădejde şi căinţă ar fi fost luate de Valenozi şi de toţi ceilalţi patricieni ai ţinutului drept josnică teamă de moarte; sunt atât de semeţi fricoşii ăştia, că averea îl ridică deasupra ispitei! «Iată ce înseamnă să te naşti ca fiu al unui cherestegiu! ar fi zis domnii de Moirod şi de Cholin,