care m-au osândit la moarte. Poţi să ajungi savant, să devii priceput, dar curajul!…» Curajul nu se învaţă. Chiar cu biata Mathilde, care acum plânge, sau care, mai degrabă, nici nu mai poate să plângă, îşi spuse el, privindu-i ochii înroşiţi… şi o strânse în braţe. Vederea unei suferinţe reale îl făcu să-şi uite silogismul… Pesemne că a plâns toată noaptea, se gândi Julien; dar, într-o bună zi, câtă ruşine îl va pricinui amintirea asta! Va socoti că a fost rătăcită, pe vremea tinereţii, de ideile josnice ale uni om de rând… Croisenois e destui de slab ca să se însoare cu ea şi, pe cinstea mea, o să-i prindă bine. Ea îl va face să joace un rol.

 

Prin dreptul de stăpână al minţii strălucite

Asupra unei gloate de rând şi necioplite.

 

Nu zău, asta-i nostim! De când mă paşte moartea, îmi vin în minte toate versurile pe care le-am ştiut odinioară. O fi vreun semn de prăbuşire… „

Mathilde îl repeta cu glas stins: e dincolo, în încăperea de alături. Până la urmă, ascultă ce-i spune. „Glasul îl e slab, gândi Julien, dar şi-a mai păstrat încă tonul poruncitor. Acum vorbeşte încet, ca să se stăpânească.”

— Cine spui că e dincolo? întrebă el blând.

— Avocatul, ca să semnezi apelul.

— N-am să fac apel.

— Cum! N-ai să faci apel? exclamă ea, ridicându-se cu ochi scăpărători de mânie; şi de ce, mă rog?

— Pentru că, acum, simt curajul de a muri cu destulă demnitate. Cine-mi garantează că peste două luni, după o îndelungată şedere în celula asta umedă, am să fiu la fel de bine dispus? Prevăd felurite întrevederi cu preoţii, cu tata… Nimic pe lume n-ar putea să-mi fie mai neplăcut. Să murim.

Împotrivirea aceasta neprevăzută trezi toată trufia Mathildei. Nu-l putuse vedea pe părintele de Frilair înainte de ora când se deschid celulele închisorii din Besançon; şi furia i se revărsă asupra lui Julien. Îl adora şi, vreme de un sfert de ceas, Julien regăsi în blestemele împotriva firii lui, a lui Julien, în regretele că l-a iubit, tot sufletul acela trufaş care odinioară îl copleşise cu vorbe atât de aspre în biblioteca din palatul de La Mole.

— Pentru gloria familiei tale, cerul ar fi trebuit să te facă bărbat, îi spuse el.

„Cât despre mine, gândi el, aş fi un prost să mai trăiesc încă două luni în încăperea asta dezgustătoare, drept ţintă a tuturor mârşăviilor şi umilinţelor pe care tabăra patricienilor le-ar putea născoci împotriva mea, şi având drept singură alinare numai ocările nebunei acesteia… Aşadar, poimâine dimineaţă mă bat în duel cu un om vestit prin calmul şi prin iscusinţa lui deosebită la mânuirea armelor… «Ba chiar foarte deosebită, îl şopti dublul său mefistofelic; căci nu-şi greşeşte niciodată lovitura.»

Fie ce-o fi (Mathilde îi vorbea întruna)! Nu zău, îşi spuse el, n-am să fac apel.”

După ce luă hotărârea aceasta, recăzu în visare… „Poştaşul, în trecere, va aduce ziarul la ora şase, ca de obicei; la opt, după ce-l va citi domnul de Rénal, Élisa, călcând în vârful picioarelor, i-l va pune ei pe pat. Mai târziu, doamna de Rénal se va trezi: deodată, citind, o va cuprinde tulburarea; frumoasa-i mână va tremura: va citi până la aceste cuvinte «La orele zece şi cinci minute, el a încetat să mai existe.»

Va plânge cu lacrimi fierbinţi, o ştiu eu; degeaba am vrut s-o ucid, totul va li uitat. Şi fiinţa căreia am vrut să-i curm zilele va fi singura care îmi va deplânge sincer moartea. Ah! asta e o antiteza!” gândi el şi, timp de un sfert de oră, cât mai dură scena pe caic i-o făcea Mathilde, nu se gândi decât la doamna de Rénal. Fără să vrea, şi cu toate că îl răspundea deseori Mathildei, nu-şi putea alunga din suflet amintirea odăii de dormit din Verrières. Vedea ziarul din Besançon pe cuvertura de tafta portocalie. Vedea mina aceea atât de albă strângându-l cu o mişcare convulsivă: o vedea pe doamna de Rénal plângând… Urmărea cum pică fiecare strop de lacrimă de-a lungul obrajilor ei încântători.

Neputând să-l convingă pe Julien, domnişoara de La Mole chemă avocatul. Acesta, din fericire, era un fost căpitan în armata Italiei, din 1796, unde fusese camarad cu Manuel{195}.

Combătu, de formă, hotărârea condamnatului. Voind să se poarte respectuos, Julien îl înşiră toate motivele lui.

— Pe legea mea, se poate gândi şi ca dumneata, îi spuse până la urmă domnul Félix Vaneau, căci aşa se numea avocatul. Dar mai ai trei zile întregi ca să faci apel şi e de datoria mea să revin în fiecare zi. Dacă, până în două luni, izbucneşte un vulcan sub închisoare, ai fi salvat. Ai putea să mori de boală, adăugă el, privindu-l pe Julien.

Julien îi strânse mâna.

— Îţi mulţumesc, eşti un om cumsecade. La asta am să mă mai gândesc.

Iar când Mathilde ieşi, în sfârşit, împreună cu avocatul, Julien simţi mai multă prietenie pentru avocat decât pentru ea.

 

Capitolul XLIII

 

PESTE UN CEAS, PE CÂND dormea adânc, îl treziră lacrimile pe care le simţi curgându-i pe mână. „Ah! e tot Mathilde, gândi el pe jumătate treaz. Vine, potrivit obiceiului, să-mi atace hotărârea prin sentimente duioase.” Plictisit de perspectiva acestei noi scene patetice, nu deschise ochii. Îl veniră în minte cuvintele lui Belfegor fugind de femeia lui.

Auzi un geamăt ciudat: deschise ochii; era doamna de Rénal.

— Ah! te văd iar înainte de a muri… Să fie oare o nălucire? exclamă Julien, aruncându-i-se la picioare. Dar vă cer iertare, doamnă, în ochii dumneavoastră nu sunt decât un ucigaş, adăugă el imediat, venindu-şi în fire.

— Domnule… vin să te implor să faci apel, ştiu că nu vrei… Suspinele o înăbuşeau; nu mai putea vorbi.

— Îndură-te şi iartă-mă.

— Dacă vrei să te iert, îi spuse ea ridicându-se şi aruncându-i-se în braţe, fă imediat apel împotriva osândirii la moarte.

Julien o acoperea cu sărutări.

— Ai să vii zi de zi să mă vezi, în aceste două luni?

— Îţi jur. Zi de zi, dacă nu m-o opri cumva