— Semnez apelul! strigă Julien. Cum! Mă ierţi? E cu putinţă?

O strângea în braţe ca un nebun. Ea dădu un ţipăt.

— Nu-i nimic, îi spuse. M-ai lovit…

— La umăr, oftă Julien izbucnind în lacrimi. Se depărta puţin şi-i acoperi mâna cu sărutări înflăcărate. Cine-ar fi zis, ultima dată când te-am văzut, în camera ta, la Verrières?

— Cine-ar fi zis atunci că îi voi scrie domnului de La Mole scrisoarea aceea infamă?

— Să ştii că n-am încetat să te iubesc, că nu te-am iubit decât pe tine.

— E cu putinţă? strigă doamna de Rénal, fericită la rândul ei. Se rezema de Julien, care se afla la picioarele ei şi plânseră amândoi, multă vreme, în tăcere.

Niciodată în viaţa lui, Julien nu mai trăise o asemenea clipă.

Mult mai târziu, când îşi recăpătară iar graiul:

— Şi tânăra doamnă Michelet, sau mai degrabă domnişoara de La Mole? întrebă doamna de Rénal; căci încep să cred şi eu că e adevărat romanul acesta ciudat!

— Nu-i adevărat decât în aparenţă, răspunse Julien. Îmi e nevastă, dar nu e iubita mea…

Întrerupându-se de sute de ori unul pe altul, ajunseră cu mare greutate să-şi povestească ceea ce nu ştiau unul despre altul. Scrisoarea către domnul de La Mole fusese făcută de tânărul preot care o spovedea pe doamna de Rénal şi apoi copiată de ea.

— Ce mârşăvie m-a îndemnat religia să făptuiesc! îi spunea ea; şi încă am mai îndulcit părţile cele mai îngrozitoare ale scrisorii…

Extazul si fericirea lui Julien îl dovedeau în ce măsură o iertase. Niciodată nu fusese atât de nebun de dragoste.

— Şi, totuşi, cred că sunt credincioasă, îi spunea doamna de Rénal mai apoi, în decursul convorbirii. Cred sincer în Dumnezeu; cred, de asemenea, şi asta mi-a fost dovedit, că e cumplit păcatul pe care îl săvârşesc, dar, de cum te văd, chiar după ce ai tras două focuri de pistol asupra mea… La aceste cuvinte, deşi ea se împotrivea, Julien o acoperi de sărutări. Lasă-mă, continuă ea, vreau să judec împreună cu tine, de teamă să nu uit… De cum te văd, nu mai recunosc nicio altă îndatorire, sunt toată numai dragoste pentru tine, adică nu, cuvântul dragoste mi se pare prea slab. Simt pentru tine ce ar trebui să simt numai pentru Dumnezeu: un amestec de respect, de dragoste, de supunere… De fapt, nu ştiu ce-mi inspiri. Dacă mi-ai spune să împlânt lama unui cuţit în temnicer, aş săvârşi crima înainte de a mă gândi la ea. Explică-mi ce e asta, limpede, înainte de a te părăsi; vreau să văd clar în inima mea; căci, peste două luni, ne vom despărţi… la spune, chiar ne vom despărţi? îl întrebă ea zâmbind.

— Îmi retrag cuvântul, spuse Julien ridicându-se; nu mai fac apel împotriva condamnării la moarte, dacă, prin otravă, pumnal, pistol, asfixiere, cărbuni sau orice alt mijloc, încerci să-ţi pui capăt sau stavilă vieţii.

Înfăţişarea doamnei de Rénal se schimbă pe dată; cea mai vie duioşie făcu loc unei adânci visări:

— Dacă am muri chiar acum? spuse ea, în sfârşit.

— Cine poate şti ce ne aşteaptă în viaţa cealaltă? răspunse Julien; poate chinuri, poate absolut nimic. Nu putem oare să ne petrecem două luni împreună, într-un mod cât se poate de plăcut? Două luni înseamnă o mulţime de zile. As fi fericit cum n-am fost niciodată!

— Cum n-ai fost niciodată!

— Niciodată, repetă Julien vrăjit, şi-ţi vorbesc aşa cum mi-aş vorbi mie însumi. Să mă ferească Dumnezeu de exagerări.

— Când vorbeşti aşa, e ca şi cum mi-ai porunci, spuse ea, zâmbind sfioasă si tristă.

— Atunci jură-mi, pe dragostea ce-mi porţi, că nu vei încerca să-ţi curmi zilele prin niciun mijloc direct şi nici indirect… Gândeşte-te, adăugă el, că trebuie să trăieşti pentru copilul meu, pe care Mathilde îl va lăsa pe mâna lacheilor de îndată ce va fi marchiză de Croisenois.

— Îţi jur, răspunse ea rece, dar vreau să-mi dai apelul scris şi semnat de mâna ta. Mă voi duce eu însămi la domnul procuror general.

— Ia seama, te compromiţi.

— După ce am venit să te văd la închisoare, voi fi totdeauna, pentru cei din Besançon şi din întregul Franche-Comté, o ţintă a batjocurii şi a bârfelilor, spuse ea adânc mâhnită. Hotarele necruţătoarei pudori au fost încălcate… Sunt o femeie care şi-a pierdut onoarea; pentru tine, ce-i drept…

Glasul îi era atât de trist, încât Julien o îmbrăţişa cu o fericire cu totul nouă pentru el. Nu mai era beţia dragostei, ci recunoştinţă nemărginită. Văzuse, pentru prima oară, cât de mare era jertfa pe care o făcuse pentru el.

Vreo inimă prea milostivă îl înştiinţa, fără îndoială, pe domnul de Rénal, despic lungile vizite pe care soţia lui i le făcea lui Julien la închisoare; căci, peste trei zile, îl trimise trăsura, cu porunca să se întoarcă imediat la Verrières.

Despărţirea aceasta crudă a fost începutul unei zile rele pentru Julien. După vreo două sau trei ore, i se aduse la cunoştinţă că un oarecare preot intrigant, care nu izbutise, totuşi, să-şi facă vreun rost printre iezuiţii din Besançon, se instalase de dimineaţă la poarta închisorii, în stradă. Ploua cu găleata şi preotul pretindea că face pe martirul. Julien era prost dispus; tâmpenia asta îl mişcă adânc.

De dimineaţă, refuzase vizita acestui preot, dar omul îşi vârâse în cap să-l spovedească şi să-şi facă astfel renume printre femeile tinere din Besançon, datorită mărturisirilor pe care avea să le pretindă că le-a primit.

Spunea sus şi tare că-şi va petrece zilele şi nopţile în fata închisorii.

— Dumnezeu mă trimite ca să mişc inima acestui apostat… Şi mulţimea oamenilor de rând, veşnic doritoare de spectacol, începuse să se adune aici zi şi noapte, ca şi toate zilele şi toate nopţile ce vor urma. Mi-a vorbit Sfântul Duh si am o menire cerească; trebuie să mântui sufletul tânărului Sorel. Rugaţi-vă laolaltă cu mine etc, etc.

Lui Julien îi era groază de scandal şi de tot ce ar fi putut să atragă atenţia asupra lui. Se gândi să prindă momentul ca să scape de viaţă, neştiut de nimeni; dar mai trăgea nădejde s-o revadă pe doamna de Rénal şi era îndrăgostit nebuneşte.

Poarta închisorii se afla