pe una din străzile cele mai frecventate. Gândul la preotul acela murdar de noroi, care aduna mulţimea şi făcea zarvă, îl chinuia sufletul. „Şi fără îndoială că-mi repetă numele întruna!” Clipele acelea i se părură mai greu de îndurat decât moartea.

De vreo două sau trei ori, la răstimpuri de un ceas, îl chemă la el pe un paznic care îi era devotat şi-l trimise să vadă dacă preotul se mai află încă la poarta închisorii.

— Domnule, stă îngenuncheat în noroi, îi spunea de fiecare dată paznicul; se roagă în gura mare pentru sufletul dumitale…

„Neruşinatul!” gândi Julien. Şi tocmai atunci auzi, într-adevăr, un fel de zumzet: mulţimea răspundea rugăciunilor. Iar ca o culme a necazului, îl văzu până şi pe paznic mişcându-şi buzele ca să îndruge cuvintele latineşti.

— Lumea începe să spună că, pesemne, aveţi o inimă tare împietrită, dacă refuzaţi ajutorul omului ăstuia sfânt, adăugă paznicul.

— O, patria mea! Cât de barbară mai eşti încă! strigă Julien ameţit de mânie. Şi-şi continuă gândul cu glas tare, fără să se sinchisească de prezenţa paznicului. Omul ăsta vrea să se scrie despre el în ziare şi iată-l sigur de reuşită. Ah! provinciali blestemaţi! La Paris, n-aş fi avut de îndurat toate jignirile astea. Acolo oamenii sunt mai pricepuţi la şarlatanii. Dă-i drumul să intre cucernicului părinte, îi spuse el în cele din urmă paznicului, şi sudoarea îl curgea şiroaie pe frunte. Paznicul se închină şi plecă voios.

Cucernicul părinte era grozav de slut şi îndeosebi grozav de murdar, din pricina noroiului. Ploaia rece sporea bezna şi umezeala din celulă. Preotul vru să-l îmbrăţişeze pe Julien şi începu să se înduioşeze vorbindu-i. Se vedea cât de colo că e stăpânit de cea mai josnică făţărnicie. Nicicând Julien nu fusese mai furios.

La un sfert de oră după sosirea preotului, Julien se simţi nemărginit de laş. Pentru prima dată, moartea i se păru înfricoşătoare. Se gândea la starea de putrefacţie în care i se va afla trupul a treia zi după execuţie etc, etc.

Era pe cale să se trădeze prin vreun semn de slăbiciune sau să se năpustească asupra preotului ca să-l sugrume cu lanţurile, când îl veni ideea să-l roage pe cucernicul părinte să se ducă să-i citească o liturghie serioasă, de patruzeci de franci, chiar în ziua aceea.

Şi cum era aproape de amiază, preotul se grăbi s-o şteargă.

 

Capitolul XLIV

 

DE ÎNDATĂ CE PREOTUL PLECĂ, Julien plânse amarnic, şi plânse că trebuia să moară. Încetul cu încetul, îşi spuse că, dacă doamna de Rénal ar fi fost la Besançon i-ar fi mărturisit slăbiciunea lui… în momentul când regreta cel mai mult lipsa femeii acesteia adorate, auzi paşii Mathildei.

„Cea mai mare nenorocire în închisoare, gândi el, este că nu-ţi poţi încuia uşa.” Tot ce-i spuse Mathilde nu făcu decât să-l înfurie.

Îi povesti că, în ziua judecăţii, domnul de Valenod, având în buzunar numirea de prefect, cutezase să-şi râdă de domnul de Frilair şi să-şi facă plăcerea să-l condamne pe Julien la moarte.

„Cum de i-a dat prin gând prietenului dumitale, mi-a spus mai adineaori domnul de Frilair, să trezească şi să atace mica vanitate a acestei aristocraţii burgheze? De ce a vorbit de castă? Le-a arătat singur ce trebuiau să facă, în propriul lor interes politic; găgăuţii ăştia habar n-aveau şi erau gata să plângă. Interesul de castă a venit să mascheze în ochii lor grozăvia de a condamna la moarte. Trebuie să recunoaştem că domnul Sorel e tare nepriceput în afaceri. Dacă nu izbutim să-l salvăm prin cererea de graţiere, moartea lui va fi un soi de sinucidere… „

Mathilde nu se feri să-i spună lui Julien un lucru de care nu se mai îndoia: că abatele de Frilair, văzându-l pe Sorel pierdut, credea folositor pentru ambiţia lui să încerce a-i deveni urmaş.

Aproape scos din fire, din pricina mâniei neputincioase şi a necazului, îi spuse Mathildei:

— Du-te de ascultă o liturghie pentru mine şi dă-mi pace o clipă.

Mathilde, şi aşa foarte geloasă de vizitele doamnei de Rénal, despre a cărei plecare tocmai aflase, înţelese de ce-i necăjit Julien şi izbucni în lacrimi.

Durerea ei era adevărată, Julien vedea bine, şi asta îl înfuria şi mai mult. Avea neapărată nevoie de singurătate, dar cum s-o capete?

În sfârşit, după ce încercase toate mijloacele pentru a-l înduioşa, Mathilde plecă, dar aproape în aceeaşi clipă apăru Fouqué.

— Am nevoie să rămân singur, îi spuse Julien credinciosului său prieten. Şi, văzându-l că şovăie: compun un memoriu pentru cererea de graţiere… altminteri… fă-mi o plăcere, nu-mi pomeni despre moarte. Dacă e nevoie să mă ajuţi în vreun fel astăzi, lasă-mă să ţi-o spun eu mai întâi.

Când Julien îşi dobândi, în sfârşit, singurătatea, se pomeni mai mâhnit şi mai laş decât până atunci. Puţinele puteri pe care le mai avusese în sufletul lui slăbit şi le secătuise ascunzându-şi starea în fata domnişoarei de La Mole şi a lui Fouqué.

Spre seară îl consolă un gând:

„Dacă azi-dimineaţă, în clipa când moartea mi se părea atât de urâtă, mi s-ar fi adus la cunoştinţă că mi-a sosit ceasul, ochii mulţimii mi-ar fi fost un imbold al gloriei; poate că aş fi păşit spre eşafod oarecum băţos, ca un înfumurat sfios care intră într-un salon. Câţiva oameni mai ageri la minte, dacă există asemenea oameni printre provincialii ăştia, mi-ar fi putut bănui slăbiciunea… dar nimeni n-ar fi văzut-o.”

Şi se simţi despovărat de o parte a nenorocirii. „Acum sunt un laş, cânta el întruna, dar n-o să ştie nimeni.”

A doua zi, îl aştepta o întâmplare şi mai neplăcută încă. De multă vreme, taică-său îl trimisese vorbă că va veni să-l vadă; în ziua aceea, înainte de a se trezi Julien, bătrânul cherestegiu cu părul alb intră în celulă.

Julien se simţi slab; se aştepta la mustrările cele mai neplăcute. Şi ca senzaţia penibilă să fie şi mai deplină, în dimineaţa aceea îl chinuia cumplit remuşcarea că nu-şi iubeşte tatăl.

„Întâmplarea ne-a pus unul lângă altul pe pământ, şi ne-am făcut aproape tot răul posibil, îşi spunea el, în timp ce temnicerul rânduia puţin prin celulă. Acum vine, în clipa morţii, să-mi dea ultima lovitură.”

Mustrările aspre