Julien nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. „Ce josnică slăbiciune! îşi spunea el furios. Tata o să se ducă pretutindeni să exagereze lipsa mea de curaj; ce triumf pentru Valenozi. Ei sunt mari si tari în Franţa si se bucură de toate avantajele sociale. Până acum puteam cel puţin să-mi spun: ei se umplu de bani, e adevărat, şi sunt copleşiţi de toate onorurile, dar eu am nobleţea inimii.

Si iată un om căruia toţi îl vor da crezare: tata va depune mărturie în faţa întregului Verrières, exagerând, că am fost slab în faţa morţii! Voi trece drept un laş în încercarea aceasta pe care oricine o înţelege.”

Julien se simţea aproape deznădăjduit. Nu ştia cum să scape de taică-său. Să se prefacă în aşa fel încât să-l înşele pe bătrânul acesta, atât de isteţ, era peste puterile lui.

Mintea lui cercetă în grabă toate posibilităţile.

— Am făcut economii! exclamă el deodată. Ideea aceasta genială schimbă şi înfăţişarea bătrânului şi situaţia lui Julien. Cum să le împart? continuă Julien mai liniştit: efectul produs îl alungase orice sentiment de inferioritate.

Bătrânul cherestegiu ardea de dorinţa de-a nu lăsa să-i scape banii, din care i se părea că fiul său va lăsa o parte fraţilor lui. Şi îl vorbi vreme îndelungată, cu mult foc. Julien putu să-şi râdă de el.

— Ei bine, Dumnezeu mi-a arătat cum să-mi fac testamentul. Voi dărui fiecăruia dintre fraţii mei câte o mie de franci, iar restul va fi al dumitale.

— Foarte bine, spuse bătrânul, restul mi se cuvine; dar fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-ţi mişte inima, dacă vrei să mori ca un bun creştin, se cade să-ţi plăteşti datoriile. Mai sunt şi cheltuielile făcute de mine pentru hrana şi pentru creşterea ta, şi la care nu te gândeşti deloc…

„Va să zică asta-i dragostea de tată?!” îşi spunea Julien mâhnit, când rămase, în cele din urmă, singur. Curând se ivi temnicerul.

— Domnule, după vizita părinţilor le aduc totdeauna oaspeţilor mei o sticlă cu vin de Champagne. E cam scump, şase franci sticla, dar înveseleşte inima.

— Adu trei pahare, îi spuse Julien cu o grabă copilărească, şi pofteşte aici doi dintre deţinuţii pe care îl aud plimbându-se pe coridor.

Temnicerul îl aduse doi ocnaşi recidivişti, pe cale de a se înapoia la ocnă. Erau nişte ticăloşi foarte veseli, şi într-adevăr demni de admirat pentru isteţimea, curajul şi calmul lor.

— Dacă mi-ai da douăzeci de franci, îi spuse unul dintre ei lui Julien, ţi-aş povesti viaţa mea cu de-amănuntul. E grubă.

— Dar n-o să mă minţi? întrebă Julien.

— Deloc, îi răspunse ocnaşul; prietenul de colea, care face fiere pentru cei douăzeci de franci ai mei, o să mă toarne dacă mint.

Povestea lui era îngrozitoare. Vădea o inimă curajoasă, stăpânită de o singură patimă: banii.

După plecarea lor, Julien se simţi alt om. Toată mânia împotriva lui însuşi îl pierise. Cumplita suferinţă, înveninată de laşitatea care îl cuprinsese de la plecarea doamnei de Rénal, se preschimbase în melancolie.

„Cu cât m-aş fi lăsat mai puţin înşelat de aparenţe, îşi spunea el, aş fi văzut că saloanele din Paris sunt pline de oameni cumsecade, ca tata, sau de pungaşi isteţi, ca ocnaşii ăştia. Şi au dreptate: cei din saloane nu se trezesc niciodată dimineaţa chinuiţi de gândul: «Ce am să mănânc astăzi?» Ba îşi mai şi laudă cinstea! Iar când sunt aleşi ca juraţi, îl osândesc semeţi pe cel ce a furat un tacâm de argint fiindcă simţea cum leşină de foame.

Dar când e vorba de curte, când e vorba de căpătat sau de pierdut vreun portofoliu, preacinstiţii mei din saloane ajung la crime aidoma întru totul celei la care nevoia de a mânca i-a împins pe ocnaşii ăştia doi…

Nu există drept natural: cuvintele acestea nu sunt decât o străveche dobitocie, vrednică de procurorul care m-a hăituit acum câteva zile şi al cărui strămoş a fost îmbogăţit, printr-o confiscare, de către Ludovic al XIV-lea. Nu există drept, decât atunci când există o lege care să împiedice, sub ameninţarea cu pedeapsa, săvârşirea cutărui lucru, înainte de existenţa legilor, naturală nu era decât forţa leului, sau nevoia fiinţei flămânde, îngheţate, nevoia, într-un cuvânt… Nu, oamenii onoraţi sunt doar nişte pungaşi care au avut norocul să nu fie prinşi în flagrant delict. Acuzatorul, pe care societatea îl năpusteşte asupra mea, a fost înavuţit printr-o ticăloşie… Eu am săvârşit o crimă şi sunt pe drept cuvânt osândit, dar, faţă de crima asta, a mea, Valenod, care m-a osândit, e de o sută de ori mai dăunător societăţii.

Zău, adăugă Julien trist, dar fără mânie, cu toată avariţia lui, tata preţuieşte mai mult decât toţi oamenii ăştia. Nu m-a iubit niciodată. Şi am întrecut măsura, pătându-i numele printr-o moarte ruşinoasă. Teama lui să nu ducă lipsă de bani, părerea exagerată despre răutatea oamenilor, denumită avariţie, îl fac să vadă un motiv miraculos de alinare şi de siguranţă în cei trei sau patru sute de ludovici pe care aş putea să i-i las. Într-o duminică după-amiază, îşi va arăta banii tuturor invidioşilor din Verrières. „Cu un asemenea preţ, va spune privirea lui, care dintre voi n-ar fi încântat să aibă un fiu ghilotinat?”

Filosofia aceasta putea să cuprindă şi mult adevăr, numai că, prin natura ei, îndemna să doreşti moartea. Aşa trecură cinci zile întregi. Julien se purta politicos şi blând faţă de Mathilde, pe care o vedea roasă de cea mai cumplită gelozie. Într-una din seri, se gândi serios să-şi pună capăt vieţii. Sufletul îi era cufundat în nefericirea profundă în care îl aruncase plecarea doamnei de Rénal. Nu-i mai plăcea nimic, nici în viaţa reală, nici în închipuire. Lipsa de mişcare începuse să-i vatăme sănătatea şi să-i dea caracterul exaltat şi slab al unui tânăr student german, îşi pierdea tăria aceea bărbătească şi mândră, care alungă printr-o înjurătură energică anumite idei nepotrivite, gata să asalteze sufletele nefericiţilor.

„Am iubit adevărul… Dar unde se află el? Pretutindeni ipocrizie, sau măcar şarlatanie, chiar la cei mai virtuoşi, chiar la cei mai de seamă oameni. Şi buzele i se strâmbară a scârbă…