Doamna de ***, făcând o chetă pentru bieţii ei orfani, îmi spunea că prinţul cutare dăruise zece ludovici; minciună. Dar ce spun? Napoleon la Sfânta Elena!… Şarlatanie curată, proclamaţie în favoarea regelui Romei.

Dumnezeule! dacă un asemenea om, si tocmai când nenorocirea trebuie să-l cheme cu hotărâre la datorie, se înjoseşte până la şarlatanism, ce să mai aştepţi de la restul oamenilor?…

Unde e adevărul? în religie… Da, adăugă el cu zâmbetul amar al celui mai adânc dispreţ, în gura Maslonilor, a Frilairilor, a Castanezilor… Poate că în creştinismul cel adevărat, ai cărui preoţi n-ar fi plătiţi, după cum nici apostolii n-au fost plătiţi?… Dar Sfântul Pavel a fost plătit cu plăcerea de a porunci, de a vorbi, de a face să se vorbească despre el…

Ah! dacă ar exista o adevărată religie… Ce prost sunt! Văd o catedrală gotică, nişte vitralii străvechi, şi inima mea slabă îşi închipuie slujitorul acestei catedrale… Sufletul meu l-ar înţelege, sufletul meu are nevoie de el… Şi nu găsesc decât un înfumurat cu părul murdar… dacă-i lăsăm hazul la o parte, un soi de cavaler de Beauvoisis.

Dar un preot adevărat, un Massillon, un Fenelon… Massillon l-a hirotonisit pe Dubois. Memoriile lui Saint-Simon mi l-au pătat pe Fenelon; oricum, însă, un preot adevărat… Atunci sufletele duioase ar avea un loc de întâlnire pe lume… N-am mai fi izolaţi… Preotul acesta bun ne-ar vorbi despre Dumnezeu. Dar despre care Dumnezeu? Nu de cel din Biblie, tiran mărunt, crud şi însetat de răzbunare… Ci de Dumnezeul lui Voltaire, drept, bun, infinit…”

Îl frământau toate amintirile despre Biblia asta pe care o ştia pe de rost… „Dar de îndată ce ne vom afla trei laolaltă, cum să mai crezi în marele cuvânt DUMNEZEU, după nelegiuirile înfiorătoare săvârşite de preoţii noştri în numele lui?

Să trăieşti izolat!… Ce chin!…

Devin smintit şi nedrept, îşi spuse Julien lovindu-şi fruntea. Acum sunt izolai, aici, în celulă; dar n-am trăit izolat pe pământ; mă însufleţea puternica idee a datoriei. Datoria pe care mi-o impuseseşi, pe bună dreptate sau greşit, mi-a fost asemeni trunchiului unui arbore zdravăn de care m-am rezemat la vreme de furtună; mă clătinam, mă frământam. La urma urmei nu eram decât un om… dar n-am fost smuls de furtună.

Aerul jilav din celulă mă face să mă gândesc la izolare…

Dar de ce să mai fiu făţarnic, când blestem făţărnicia? Nici moartea, nici celula, nici aerul jilav nu mă doboară, ci lipsa doamnei de Rénal. Dacă, la Verrières, pentru a o vedea, aş fi fost silit să trăiesc săptămâni întregi ascuns în pivniţele casei, m-aş fi plâns oare?”

— Totuşi influenţa contemporanilor mei e mai tare, rosti el râzând amar. Vorbesc singur, cu mine însumi: mă aflu la doi paşi de moarte, şi tot mai sunt făţarnic… O, veac al nouăsprezecelea!

…Un vânător trage un glonte, într-o pădure; prada cade, el se repede s-o apuce. Şi loveşte cu cizma un muşuroi înalt de aproape o jumătate de metru, distruge locuinţa furnicilor, împrăştie cât colo bietele vietăţi, cu ouăle lor cu tot… Cele mai filosoafe dintre furnici nu vor putea niciodată să priceapă ce-i cu namila asta neagră, uriaşă, înfricoşătoare: cizma vânătorului care a pătruns pe neaşteptate şi cu o iuţeală de nedescris în locuinţa lor, după un zgomot asurzitor, însoţit de văpăile unui foc roşiatic…

…Tot astfel e cu moartea, cu viaţa, cu veşnicia, lucruri foarte simple pentru cine are minte atât de adâncă încât să le pătrundă…

O musculiţă efemeră se naşte la nouă dimineaţa, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar putea ea înţelege cuvântul noapte?

Mai dă-i cinci ore de viaţă, şi va vedea şi va înţelege ce e noaptea.

Aşa si eu, voi muri la douăzeci si trei de ani. Mai dă-mi cinci ani de viaţă, ca să trăiesc cu doamna de Rénal. Şi începu să râdă ca Mefistofel. Ce nebunie, să discuţi asemenea probleme adânci!

1. Sunt făţarnic, de parcă s-ar mai afla cineva aici, să mă asculte.

2. Uit să trăiesc şi să iubesc, când mai am doar câteva zile de trăit… Vai! Doamna de Rénal nu mai e aici; poate că soţul ei n-o s-o mai lase să vină la Besançon, ca să nu se mai dezonoreze.

Asta mă izolează, şi nu lipsa unui Dumnezeu drept, bun, atotputernic, lipsit de răutate, neînsetat de răzbunare…

Dacă El ar exista… Vai! i-aş cădea la picioare. Am meritat moartea, i-aş spune; dar, Doamne, Dumnezeule bun, Dumnezeule iertător, redă-mi femeia pe care o iubesc.”

Se făcu noapte târziu. După un ceas sau două de somn liniştit, sosi Fouqué.

Julien se simţi puternic şi hotărât, ca omul care îşi vede limpede în suflet.

Nu pot să-mi bat joc de bietul părinte Chas-Bernard, chemându-l aici, îi spuse el lui Fouqué; n-ar mai mânca trei zile. Dar încearcă să-mi găseşti vreun jansenist, prieten al părintelui Pirard şi străin de intrigi.

Fouqué aştepta spovedania aceasta cu nerăbdare. Julien se achită cuviincios de tot ce se cuvine opiniei publice în provincie. Datorită domnului de Frilair, şi în ciuda proastei alegeri a duhovnicului, Julien, în celula lui, era protejatul congregaţiei; cu mai multă iscusinţă, ar fi putut să scape. Dar umezeala din celulă, făcându-şi efectul, îl slăbi minţile. Din pricina asta însă, la întoarcerea doamnei de Rénal, se simţi şi mai fericit.

— Cea dintâi îndatorire o am faţă de tine, îi spuse ea îmbrăţişându-l; am fugit de la Verrières.

Julien, lepădându-şi măruntul amor propriu, îi povesti toate slăbiciunile care îl frământaseră. Ea fu bună şi încântătoare cu el.

Seara, de îndată ce părăsi închisoarea, doamna de Rénal îl chemă la mătuşa ei pe preotul care se agăţase de Julien ca de o pradă; şi cum el nu dorea decât să fie bine văzut de tinerele doamne din înalta societate a oraşului, doamna de Rénal îl convinse uşor să plece ca să facă o slujbă de nouă zile la Bray-la-Haut.

Nu există cuvânt în stare să redea extazul şi nebunia dragostei lui Julien!

Risipind o sumedenie de bani şi folosind din plin trecerea de care se bucura mătuşa ei, o preacucernică vestită şi bogată,