Când află vestea aceasta, Mathilde aproape că-şi pierdu minţile de gelozie. Domnul de Frilair îl mărturisise că toată trecerea lui nu-i ajungea să înfrunte buna-cuviinţă până într-atât încât s-o ajute să-şi vadă iubitul mai mult decât o dată pe zi. Mathilde puse să fie urmărită doamna de Rénal, ca să-i afle cele mai mici mişcări. Domnul de Frilair îşi risipea toată isteţimea minţii lui iscusite, ca s-o convingă că Julien e nevrednic de ea.

În mijlocul acestor suferinţe, Mathilde îl iubea tot mai mult pe Julien şi îl făcea aproape în fiecare zi câte o scenă îngrozitoare.

Iar el ţinea cu tot dinadinsul să rămână cinstit până la urmă cu biata fată pe care o compromisese într-un mod atât de ciudat; dar, în fiecare clipă, dragostea nemărginită pentru doamna de Rénal se dovedea mai tare decât voinţa lui. Când, alegându-şi prost ideile, nu izbutea s-o convingă pe Mathilde de nevinovăţia vizitelor rivalei, îşi spunea: „Sfârşitul dramei trebuie să fie foarte aproape; am o scuză că nu mă mai pricep atât de bine să mă prefac”.

Domnişoara de La Mole află de moartea marchizului de Croisenois. Domnul de Thaler, omul acela atât de bogat, îşi permisese să spună câteva necuviinţe în legătură cu dispariţia Mathildei; domnul de Croisenois îl rugase să le dezmintă domnul de Thaler îl arătase mai multe scrisori anonime adresate lui şi pline de amănunte atât de meşteşugit legate între ele, încât bietul marchiz fusese nevoit să întrevadă adevărul.

Domnul de Thaler îşi îngăduise câteva glume cam grosolane. Ameţit de mânie şi durere, domnul de Croisenois

Îi ceruse satisfacţie în aşa fel, încât milionarul preferase un duel. Prostia triumfă, si unul dintre bărbaţii cei mai demni de a fi iubiţi din Paris îşi găsi moartea la douăzeci şi patru de ani.

Sfârşitul lui făcu o impresie ciudată şi bolnăvicioasă asupra sufletului slăbit al lui Julien.

— Bietul Croisenois, îi spunea el Mathildei, a fost într-adevăr cumsecade şi cinstit cu noi; ar fi trebuit să mă urască după imprudenţele pe care le-ai făcut în salonul mamei tale şi să-mi caute ceartă; căci ura care urmează dispreţului este de obicei plină de mânie.

Moartea domnului de Croisenois schimbă firul ideilor lui Julien în legătură cu viitorul Mathildei; se strădui timp de mai multe zile s-o convingă că trebuia să se mărite cu domnul de Luz.

— E un om timid, nu prea iezuit şi care, fără doar şi poate, va şti să ajungă, îi spunea el. Fiind mai neliniştit şi mai dârz în privinţa ambiţiilor lui decât bietul Croisenois, şi neavând niciun titlu de duce în familie, domnul de Luz nu se va opune deloc la căsătoria cu văduva lui Julien Sorel.

— Mai ales când văduva asta dispreţuieşte marile pasiuni, îi răspunse Mathilde rece; căci ea a trăit îndeajuns ca să-şi vadă iubitul, după şase luni, preferându-i o altă femeie, ba încă de la care i se trag toate nenorocirile.

— Eşti nedreaptă; vizitele doamnei de Rénal îi vor prilejui mărturii deosebite avocatului de la Paris, însărcinat cu cererea mea de graţiere; el îi va zugrăvi pe ucigaş onorat de îngrijirile victimei. Asta poate să aibă efect şi, într-o bună zi, s-ar putea să mă vezi erou al unei melodrame etc, etc.

O gelozie furioasă şi cu neputinţă de răzbunat, urmare a unei nenorociri fără speranţe (căci, chiar presupunându-l pe Julien salvat, cum să-i recâştige inima?), ruşinea şi durerea de a-şi iubi mai mult ca oricând amantul necredincios o aruncaseră pe domnişoara de La Mole într-o muţenie posomorită, din care n-o puteau scoate nici atenţiile pline de râvnă ale domnului de Frilair şi nici sinceritatea aspră a lui Fouqué.

Iar Julien, în afara clipelor furate de prezenţa Mathildei, trăia din dragoste, aproape fără să se mai gândească la viitor. Ca o ciudată urmare a pasiunii, atunci când e nemărginită şi fără urmă de prefăcătorie, doamna de Rénal aproape că îl împărtăşea nepăsarea şi voioşia blândă.

— Odinioară, îi spunea Julien, când aş fi putut să fiu atât de fericit în timpul plimbărilor noastre prin pădurea de la Vergy, o neînfrânată ambiţie îmi târa sufletul spre ţinuturi imaginare. Şi-n loc să-mi apăs pe inimă mâna aceasta fermecătoare care era atât de aproape de buzele mele, viitorul mă răpea de lângă tine; îmi fugea gândul la nenumăratele lupte pe care trebuia să le dau ca să dobândesc o avere uriaşă… Zău, aş fi murit fără să cunosc fericirea, dacă n-ai fi venit să mă vezi în închisoare.

Două evenimente veniră să tulbure viaţa aceasta liniştită. Duhovnicul lui Julien, cât era el de jansenist, nu se putea feri de o intrigă a iezuiţilor, şi, fără să vrea, deveni unealta lor.

Îi spuse într-o bună zi că, dacă nu voia cumva să cadă în groaznicul păcat al sinuciderii, trebuia să facă tot ce era cu putinţă pentru obţinerea graţierii. Şi cum clerul avea mare influenţă la Paris în Ministerul de Justiţie, i se oferea o cale destul de uşoară trebuia să se pocăiască în mod public, cu mare zarvă.

— Cu mare zarvă! repetă Julien. Ah! te-am prins şi pe dumneata, părinte, jucând teatru ca un misionar…

— Vârsta dumitale, urmă jansenistul, grav, înfăţişarea plăcută cu care te-a înzestrat providenţa, motivul însuşi al crimei săvârşite, rămas de neînţeles până acum, sforţările eroice pe care domnişoara de La Mole le risipeşte în favoarea dumitale, toate, în sfârşit, până şi uimitoarea prietenie pe care ţi-o arată victima, au contribuit să facă din dumneata eroul tinerelor femei din Besançon. Au uitat de toate pentru dumneata, chiar şi de politică…

Pocăinţa dumitale ar avea ecou în inimile lor şi le-ar impresiona adânc. Poţi fi de mare folos religiei, iar eu aş şovăi numai din pricina gândului uşuratic că şi iezuiţii ar putea să urmeze aceeaşi cale, într-un prilej asemănător! Altminteri, chiar şi în cazul acesta deosebit, care scapă lăcomiei lor, şi tot ar dăuna! Să nu-i lăsăm… Lacrimile pe care pocăinţa dumitale le va smulge vor nimici otrava a zece ediţii din operele nelegiuitului Voltaire.

— Şi ce mi-ar mai rămâne, răspunse Julien, rece, dacă eu însumi m-aş dispreţui? Am fost ambiţios şi n-am de gând