să mă defăimez; atunci m-am purtat după obiceiurile vremii. Acum trăiesc de azi pe mâine; dar m-aş simţi nefericit dacă aş săvârşi vreo laşitate, în văzul întregii ţări…

Celălalt necaz, care îl tulbură şi mai tare pe Julien, veni din partea doamnei de Rénal. Nu ştiu ce prietenă intrigantă izbutise s-o convingă pe fiinţa aceasta naivă şi timidă că era de datoria ei să plece la Saint-Cloud şi să se arunce la picioarele regelui Carol al X-lea.

După jertfa de a se despărţi de Julien şi după un asemenea efort, neplăcerea de a se da în spectacol, care altădată i s-ar fi părut mai rea decât moartea, i se părea nimica toată.

— Mă voi duce la rege, îl voi mărturisi în gura mare că-mi eşti amant: viaţa unui om, şi mai ales a unui om ca Julien, trebuie să învingă toate ideile preconcepute. Îl voi spune că ai vrut să mă ucizi din gelozie. Există numeroase exemple ale unor bieţi tineri salvaţi în asemenea împrejurări de către juraţi sau de către rege…

— N-am să te mai văd, am să-ţi încui uşa celulei şi fii sigură că a doua zi mă sinucid de disperare, dacă nu-mi juri că nu vei face nimic care să ne facă pe amândoi de râs. Ideea asta cu plecarea la Paris nu e a ta. Spune-mi numele intrigantei care ţi-a vârât-o în cap…

Să fim fericiţi în cele câteva zile ale scurtei noastre vieţi. Să ne ascundem existenţa; crima mea e şi aşa prea vădită. Domnişoara de La Mole se bucură de toată trecerea la Paris şi fii sigură că face tot ce omeneşte e cu putinţă de făcut. Aici, în provincie, îi am împotriva mea pe toţi bogătaşii, pe toţi oamenii cu vază. Încercarea ta i-ar întărită şi mai mult pe oamenii aceştia bogaţi şi, mai ales, moderaţi, pentru care viaţa e un lucru atât de uşor… să nu le dăm prilej de batjocură lui Maslon, lui Valenod şi altora o mie, mai ceva decât ei.

Aerul din celulă devenea de neîndurat pentru Julien. Din fericire, în ziua când i se anunţă că trebuie să moară, un soare minunat înveselea firea, şi Julien se simţea plin de bărbăţie. Iar când ieşi din celulă, aerul curat îl plăcu la fel de mult pe cât îl place plimbarea pe pământ unui corăbier care a plutit vreme îndelungată pe mări. „Zău, totul merge bine, îşi spuse el, nu-mi lipseşte curajul.”

Niciodată acest cap nu fusese atât de poetic ca în momentul când avea să cadă. Cele mai frumoase clipe, trăite odinioară în pădurile de la Vergy, îl năvăleau în minte cu o putere de nespus.

Totul se petrecu simplu, cuviincios şi fără niciun fel de exagerare din partea lui.

În ajun, îi spusese lui Fouqué:

— Că n-o să fiu emoţionat, nu jur; celula asta atât de urâtă, de umedă îmi dă clipe de febră, în care nu mă mai recunosc; dar teamă n-o să-mi fie; nimeni n-are să mă vadă pălind.

Se înţeleseră dinainte ca, în dimineaţa ultimei lui zile, Fouqué să le ducă departe pe Mathilde şi pe doamna de Rénal.

— Ia-le în aceeaşi trăsură, îi spuse el. Fă aşa fel ca vizitiul să mâie numai la galop. Sau vor cădea una în braţele alteia, sau îşi vor mărturisi o ură de moarte. Oricum, sărmanele femei îşi vor uita puţin cumplita lor durere.

Julien îl ceruse doamnei de Rénal să-i jure că va trăi ca să îngrijească de copilul Mathildei.

— Cine ştie? poate că tot mai simţim după moarte, îi spunea el într-o zi lui Fouqué. Mi-ar plăcea grozav să odihnesc, căci aşa se spune, în grota cea mică de pe muntele care domină orăşelul Verrières. De mai multe ori, după cum ţi-am mai povestit, retras noaptea în grota aceea, cu privirile pierdute în depărtări, peste bogatele ţinuturi ale Franţei, ambiţia mi-a înflăcărat inima: pe atunci asta era patima mea… Apoi, grota asta mi-e dragă şi nu poţi să negi că e aşezată cum nu se poate mai bine ca să fie râvnită de sufletul unui filosof… iar oamenii congregaţiei din Besançon, oamenii ăştia de treabă, se pricep să scoată bani din orice; dacă ştii cum să-i iei, îţi vor vinde rămăşiţele mele pământeşti…

Fouqué izbuti să facă această tristă târguială. Tocmai veghea noaptea, singur, în odaia lui, lingă trupul neînsufleţit al prietenului său, când, spre marea lui mirare, o văzu intrând pe Mathilde. Cu câteva ore mai înainte, o lăsase la zece leghe de Besançon. Avea privirea şi ochii rătăciţi.

— Vreau să-l văd, îi spuse Mathilde.

Fouqué nu îndrăzni nici să vorbească, nici să se ridice, îl arătă cu degetul o mantie mare, albastră, întinsă pe podea; sub mantia aceea se afla înfăşurat ceea ce mai rămăsese din Julien.

Mathilde se aruncă în genunchi. Amintirea lui Boniface de La Mole şi a Margaretei de Navarra îi insuflă, fără îndoială, o putere supraomenească. Mâinile ei tremurânde dădură în lături mantaua. Fouqué îşi întoarse privirea.

O auzi pe Mathilde umblând grăbită prin odaie. Aprindea luminări. Când Fouqué avu puterea s-o privească, Mathilde aşezase pe o măsuţă de marmură, în faţa ei, capul lui Julien, şi-l săruta pe frunte.

Mathilde îşi urmă amantul până la mormântul ales de el. Un mare număr de preoţi însoţeau sicriul şi, fără ştirea nimănui, singură în cupeul cernit, ea purta pe genunchi capul bărbatului pe caic îl iubise atât de mult.

Ajunşi astfel în vârful uneia dintre cele mai înalte culmi ale munţilor Jura, la miezul nopţii, în grota cea mică, minunat luminata de un nesfârşit număr de luminări, douăzeci de preoţi ţinură slujba morţilor. Toţi locuitorii cătunelor din munte, pe unde străbătuse alaiul, îl urmaseră, atraşi de ciudăţenia neobişnuitului convoi.

Mathilde se ivi în mijlocul lor, înveşmântată în haine lungi de doliu şi, către sfârşitul slujbei, porunci să li se arunce mai multe mii de monezi a câte cinci franci.

Rămasă singură cu Fouqué, ţinu să îngroape cu propriile-i mâini capul iubitului ei. Fouqué simţea că-şi pierde minţile de durere.

Prin grija Mathildei, grota aceea sălbatică fu împodobită cu marmură sculptată cu mare cheltuială în Italia.

Doamna de Rénal îşi ţinu făgăduiala. Nu căută în niciun fel să-şi curme zilele; dar,