Helene îi aduse pastilele albastre și un pahar cu apă și spuse:

— Așteaptă, trag comoda în față.

— Lasă! ripostă mama cu tabletele albastre în mână. Dă-mi alta. Oricum s-a murdărit.

Helene examină cu privirea comoda, pregătită să o tragă la o parte. Piesa de mobilier data din timpul imperiului și era un colos. O comandase străbunica, din lemn de nuanță deschisă, care nu era nici atunci la modă.

— Lasă că o să facă tata asta, când vine, spuse mama. Înghiți tabletele și adăugă: Este prea grea pentru o femeie.

Remarca aceasta o ambiționă.

— Vom vedea, zise Helene și se pregăti să pună deoparte flacoanele, să scoată sertarele și să le așeze într-un colț, pentru a face comoda mai ușoară.

— Helene! Ce înseamnă asta?

— Trebuie să o trag doar puțin, îi spuse Helene, care se rezemă de perete și băgă ambele mâini în spatele mobilei, cât îi permitea spațiul. Nu vreau să o car pe scări.

Trase cât putu, dar comoda nu se clinti niciun milimetru.

— O să te doară spatele, proroci mama ei.

— Dacă tu te-ai fi ridicat, cum a spus tata, și ți-ai fi luat singură pastilele…! se oțărî Helene și cu toate puterile și furioasă, mai încercă o dată.

Comoda alunecă puțin în față, lăsând în urma ei o crevasă întunecată, dintr-o lume uitată și plină de praf. Helene aruncă o privire și desluși pe podea ceva rotund și deschis la culoare. Pastila! Îngenunche, vârî brațul după comodă și începu să pipăie.

— Să nu crezi că am să înghit pastila aia, mormăi mama. Cu siguranță nu.

Helene ajunse la minuscula pastilă, dar simți alături de ea ceva, ceva din hârtie. Apucă pastila și hârtia și le trase afară.

— Asta ce este?

Hârtia era o scrisoare plină de praf și îngălbenită. Helene suflă praful și ridică plicul în lumină. Era închis și avea pe el adresa destinatarului: Helene Bodenkamp, Weimar, Sven-Hedin-Straße 19, Deutschland. Pe plic era lipit un timbru poștal olandez.

Ea întoarse plicul și la expeditor citi: Ruth Melzer, Jodenbreestraat 112, Amsterdam, Nederland.

— O scrisoare de la Ruth!

Helene întoarse încă o dată plicul și se uită la data poștei: 05.05.1935.

— Dumnezeule!

Deschise agitată plicul și scoase scrisoarea. Era o singură foaie, cu scrisul fin și uniform al lui Ruth.

Amsterdam, 04 mai 1935

Dragă Helene,

Îți scriu, deși papa este de părere că este posibil să primești scrisoarea mea, dar nu și eu pe a ta, deoarece poșta germană nu permite trimiterea de scrisori către evreii din străinătate. Nu știu cum sunt recunoscute aceste scrisori, dar nici nu îmi pot imagina că tu nu mi-ai răspunde. Doar noi am fost cele mai bune prietene, nu? Așadar te rog să îmi scrii și tu. Aș vrea să știu și ce s-a mai întâmplat cu Findling. În graba în care am plecat, nu am mai găsit pisica și mă gândesc des la ea.

Dacă ai primit scrisorile trimise de mine până acum, știi că povestea cu America nu a mers. Autoritatea americană pentru emigrări este groaznic de severă. Spune că America nu poate primi evreii din toată lumea, de aceea sunt primiți foarte puțini. Papa încearcă mereu să obțină o viză pentru noi, la fel și rudele noastre din New York. (Încă nu am înțeles cum suntem înrudiți cu cei de acolo. Este vorba despre un văr îndepărtat al tatălui meu sau așa ceva.) Dar încercăm de aproape doi ani și de fapt nimeni nu mai crede că vom reuși.

Așa că locuim tot aici. Uneori visez că suntem în vechea noastră casă, dar mă trezesc pe patul pliant din camera de zi, îmi aud părinții sforăind în altă cameră și picuratul groaznic al dușului. Urăsc faptul că trebuie să ne spălăm vesela în minuscula baie. Și la noi încă este bine, dacă ne comparăm cu alții, care au trebuit să fugă din Germania. În alte părți, familii cu mai mulți copii stau într-o singură cameră!

În afară de asta, cei care ne-au închiriat locuința, familia Meijer, sunt foarte amabili. Au o prăvălie la parter, unde asamblează și vând computere, în special comercianților care au nevoie de case de marcat, stații de plată și altă aparatură, pentru că și aici în Olanda se vor scoate din circulație banii lichizi, la fel ca în Germania. Herr Meijer spune că asta îi aduce mai mulți clienți decât poate satisface. El mai are două programatoare și mă întreabă în glumă dacă nu aș avea chef să învăț să programez. Nici nu știu dacă nu am să fac asta într-o zi.

Deocamdată am destulă treabă cu școala. Între timp am învățat bine olandeza. Dar îmi amintesc cu groază cum stăteam în bancă și nu înțelegeam nimic și mă gândesc că dacă reușim să plecăm în America, trebuie să o iau de la început.

Cel mai mult duc dorul unei bune prietene. La școală noi, fugarii, nu suntem bine văzuți și mulți olandezi nu vor să aibă de-a face cu evreii. Iar aici în cartierul evreiesc suntem intruși, pentru că nu suntem de religie iudaică, nu mergem la sinagogă și așa mai departe. Papa se împotrivește să schimbăm religia. Religia, spune el, este o treabă între fiecare om și Dumnezeu, care nu trebuie impusă de mediu. Ca să fiu sinceră eu nu mai știu nici măcar dacă cred cu adevărat în Dumnezeu. Oricum nu am senzația că el chiar are grijă de noi. De fapt, mă simt singură și deseori îmi este dor de Weimar. Citesc mult, cărți în limba olandeză, ceea ce îmi este greu, dar cel puțin am