Sper că scrisoarea aceasta va ajunge la tine și aștept răspunsul tău. M-ar bucura ATÂT!!! să am vești de la tine, să aflu cum îți merge.

Multe salutări,

de la vechea ta prietenă Ruth

P.S. Herr Meijer a propus să îți trimit un mesaj electronic, pentru că are acces la Rețeaua internațională. Dar eu nu am adresă de-a ta pentru poșta electronică! Dacă tu ai una (tatăl tău precis are) trimite-mi-o și vom putea să corespondăm mult!!!

Helene rămase cu scrisoarea în mână și nu îi venea să creadă. De când era? De mai mult de șapte ani. Ele aveau paisprezece ani când Ruth îi scrisese și de atunci…

Se întoarse către mama ei, care stătea mută pe pat și o privea cu ochi mari.

— Scrisoarea aceasta, spuse Helene ridicând foaia de hârtie și plicul, cum a ajuns în spatele comodei tale cu haine?

— Hmm…, zise șovăind mama. Trebuie să fi alunecat pe neobservate în spatele ei.

— Era o scrisoare adresată mie! Ce căuta la tine în cameră?

Mama își drese glasul, părând că se agață de paharul de apă gol pe care îl ținea în mână.

— Vezi, dragă… când a plecat prietena ta… Ruth, eu și tatăl tău ne-am gândit că vei trece mai ușor peste despărțire dacă ea este mai rapidă și definitivă. Dacă v-ați fi antrenat în schimb de scrisori, nu ați fi făcut altceva decât să prelungiți inutil durerea. Iar situația nu s-ar fi schimbat.

— Mi-ați ascuns scrisorile, descoperi Helene imensa înșelăciune. Nu ați vrut ca scrisorile de la Ruth să ajungă la mine.

— Da, recunoscu mama. Pentru că… ne-am gândit că așa este cel mai bine.

Helene avu senzația că nu mai putea să respire.

— Ruth era cea mai bună prietenă a mea. Noi împărțeam totul. A trebuit să se refugieze și voi m-ați făcut să cred că m-a uitat. Că ea a fost cea care rupt legătura!

Mama tăcea cu buzele strânse. Stătea ca un gândac mort pe cearceaful alb, între pernele mari, și tăcea.

— Cea mai bună prietenă a mea era în tot acest timp în Amsterdam, nu la New York. Posibil să fi fost încă acolo când…

Helene se opri, neputând să mai scoată o vorbă. Se gândi la acea oribilă zi de la agenție. Parcă îl vedea pe Himmler scoțând telefonul său de aur, cu ecran color, pentru a le da ordin SS-iștilor din Amsterdam să răscolească ascunzătorile familiilor Frank și Van Pels și să îi aresteze.

Poate că și cu Ruth se petrecuse același lucru.

Precis.

Cu siguranță că și Ruth cu familia ei fuseseră expediate într-un lagăr.

Iar ea, Helene Bodenkamp, luase parte la toate acestea.

Simți o durere pătrunzătoare în piept. Dacă vreo putere divină intenționa să o pedepsească pentru asta, nu se va apăra, pentru că își dădea seama că pedeapsa era îndreptățită.

— Scrisorile celelalte, spuse Helene abia șoptit, unde sunt?

Mama își drese din nou glasul.

— Nu mai sunt. Le-am ars.

— Le-ai ars. Helene își aminti cu câtă disperare așteptase o scrisoare de la Ruth. Cum de nu am primit măcar una, ca să o văd? Alergam în fiecare zi la cutia poștală, imediat ce auzeam frâna de la bicicleta poștașului!

— Îl rugasem pe poștaș să pună deoparte corespondența pentru tine. O ridicam o dată pe lună de la poștă.

Helene lăsă scrisoarea jos, cu senzația că o părăsiseră toate puterile.

— Josnic, zise ea.

Mama se justifică, dar Helene nu o mai auzi. Un alt gând pusese stăpânire pe ea și o preocupa. Și-o aminti pe colega ei Ulla Zinkeisen, care îi povestise odată că de ani buni toate scrisorile erau fotografiate și că exista un uriaș tabel din care se putea afla cine cui scria. Helene nu crezuse că poșta germană punea deoparte scrisorile de la ori către evrei. Ea nu auzise încă de o asemenea măsură. Dacă ea și Ruth și-ar fi scris, ce s-ar fi întâmplat? Când NSA angaja pe cineva, acea persoană era temeinic verificată. În cazul ei, dacă ar fi ieșit la iveală că se afla în contact cu o evreică fugară era riscant, cu siguranță. Deci ei nu i s-ar fi făcut o ofertă de angajare. La concursul de programare ar fi existat o altă câștigătoare.

Era un gând pe care acum nu îl putea duce mai departe. Împături foaia, o băgă înapoi în plic, și se pregăti să plece.

— Dar… Helene! strigă mama după ea. Le lași pe toate așa? Și tabletele mele?

Helene închise ușa după ea fără să răspundă și se întoarse în camera ei.

Se hotărî ca mâine să încerce cu toate mijloacele de care dispunea la agenție să afle unde se afla acum Ruth.

•••

Eugen Lettke se bucura că primul sfârșit de săptămână fără mama lui trecuse și că putea să revină la agenție, la muncă, singura care, în mod surprinzător, îi oferise consolare în ultimele zile. În special duminică fusese îngrozitor, un pustiu temporal searbăd, o zi ce nu voise să treacă, în ciuda plimbărilor și a două vizite la restaurant. Și mai ales pentru că mâncarea fusese foarte proastă, mâncare de război.

Era plăcut să stai iarăși la birou, în fața computerului, să lecturezi știrile interceptate de la americani. O ciudățenie: două țări purtau un război nemilos, își scufundau vapoare și submarine, își doborau avioanele și se străduiau să își provoace cât mai multe pagube, dar cablurile din ocean rămâneau neatinse. Și firma de acoperire de la New York, prin care ei intrau în rețeaua americană, rămăsese nedescoperită. Totul decurgea de parcă războiul era doar o poveste.

Dar lui îi era indiferent. Între timp el putea să stea liniștit că își crease o poziție sigură în NSA, mai întâi datorită multiplelor inițiative de succes, apoi prin descoperirea planurilor legate de bomba atomică. Totul fiind încununat de perspectiva primirii unei înalte distincții.

De parcă cineva îi citise gândurile, sună telefonul și secretara șefului îl informă că Adamek convoca imediat