— Vin, răspunse Lettke. Mulțumesc.

Puse telefonul în furcă anticipând plăcerea care urma, se ridică, deschise ușa dulapului pe care avea o oglindă – nu fusese ideea lui, o găsise acolo –, își aranjă încă o dată cravata și se pieptănă.

Noutăți importante? Putea foarte bine să fie vorba despre o comunicare de la Berlin, cum că el, Eugen Lettke, va primi o distincție la dorința personală a Führerului.

Se examină iarăși în oglindă, întorcând capul spre stânga și spre dreapta. Ce putea să fie? Crucea de Fier? Posibil clasa întâia? Poate chiar… Crucea de Cavaler? Cu frunze de stejar și spade?

Se asigură că arăta ireproșabil și plecă. Chiar se gândi să încuie ușa biroului, străbătu culoarele cu pași elastici până la anticamera lui Adamek, bătu la ușă și așteptă ca secretara să îl invite.

— Ceilalți sunt deja aici, îi spuse aceasta, de parcă era greșeala lui că fusese ultimul informat.

Lettke își permise un surâs. Evident că cel care urma să fie onorat sosea ultimul, astfel putea fi întâmpinat cu paharele cu șampanie ridicate și cu urale!

Se opri în fața ușii grele, cu mâna pe clanță, și mai trase o dată adânc aer în piept. Era pregătit să fie primit cu urale? Da. Va mima surpriza cu o sobrietate distinsă. Fără să exagereze. Atitudinea conta.

Apăsă clanța și împinse ușa. Erau toți acolo, dar nu îl așteptau cu pahare cu șampanie, ci ședeau la masă și ascultau ceea ce le spunea Völkers:

— Și în primul rând se pune întrebarea ce consecințe va avea asta asupra fiecăruia!

Era și Völkers aici? O noutate. Lettke închise ușa după el, trase ultimul scaun liber și în timp ce se așeza, întrebă încet:

— Despre ce este vorba?

Lângă el ședea Möller, care îl examină scurt din spatele lentilelor bombate ale ochelarilor și murmură:

— Nimic de bine.

Adamek îi făcu un semn lui Völkers și adăugă încet:

— Este important pentru noi toți, dar aș zice că pentru moment nu se poate spune nimic despre asta. Îl privi apoi pe Lettke cu o tristețe stranie:

— Pentru dumneavoastră, colegul nostru Lettke, repet informația: de astăzi Agenția Națională de Securitate se subordonează Biroului Central de Securitate al Reichului (RSHA), la ordinul direct al Führerului.

El își împreună palmele și aruncă o privire asupra celor aflați în birou.

— Un obersturmbannführer împreună cu comandamentul lui sunt deja pe drum spre noi. Voiam să fiți cu toții prezenți când am să îi predau oficial conducerea agenției.

•••

Îngrozitorul sfârșit de săptămână s-a terminat. Cea mai mare parte a timpului îl petrecuse la soții Aschenbrenner și se plânsese neîncetat Mariei. Pe Arthur îl văzuse doar pe fugă, îi făcuse o surpriză ducându-i prânzul, dar neavând chef de jocuri de dragoste găsise un pretext pentru a se retrage. Marie o ascultase cu răbdare, aprobând-o în totalitate în privința atitudinii părinților ei, dar la un moment dat Helene remarcase că prietena ei devenise neliniștită, pentru că munca într-o gospodărie țărănească nu se termina niciodată, nu existau zile libere. Așa că își luase rămas-bun și colindase mult timp cu bicicleta prin împrejurimi, lăsându-se în voia gândurilor, pentru a nu se întoarce acasă.

Așa că se bucură să se așeze în fața computerului. Un computer nu minte, nu îți ascunde nimic și nu joacă teatru. Dacă greșește ceva, o face deoarece i se dă o comandă greșită. Este o relație acceptabilă.

Când porni aparatul, avu plăcuta surpriză să constate că dr. Danzer contramandase discuția de la ora nouă. Intervenise o situație imprevizibilă, despre care nu îi dădu detalii, dar oricum astăzi nu va veni.

Cu atât mai bine, își spuse Helene. Asta îi va permite să caute în liniște și pe îndelete, să dea de urma prietenei ei Ruth.

Puse degetele pe taste… și ezită. Ridică degetele, împreună mâinile în dreptul gurii, suflă aerul cald printre ele și privi pe fereastră. Aproape regreta că nu venise doctorul Danzer, ca să studieze împreună în continuare comportamentul sistemului TTIB. Frunzări solicitările sosite de la poliție, de la Frau Völkers, care erau repartizate altcuiva, dar care se aflau totuși încă în mapa ei.

Apoi se duse la toaletă și în timp ce se spăla pe mâini, își dădu seama că ezita de teama a ceea ce ar putea să descopere.

Vraja se rupsese. Se întoarse la birou, făcu o nouă interogare și începu să tasteze.

Ce date există despre Ruth Melzer, născută pe 19 mai 1921?

Helene găsi mai întâi contul pentru economii al lui Ruth. Fusese deschis cu o depunere de cinci mărci pe 27 mai 1921; pe 5 septembrie 1924, pe vremea marii inflații, s-a făcut transformarea în Reichsmark. Soldul nu mai avea firește valoare, dar cineva făcuse o depunere de 1 Reichsmark și de acum înainte la fiecare zi de naștere se adăugase câte un Reichsmark, până pe 19 mai 1932. Pe 5 aprilie 1933 contul fusese închis cu suma de 11 Reichsmark și 57 pfenigi.

În aceeași zi, în tabela vămii, era înregistrată trecerea în Olanda a persoanelor Philipp Melzer, Hertha Melzer-Orowitz și a fiicei Ruth Melzer.

Asta era tot.

Cel puțin în depozitul de date la care ea avea acces.

Helene se rezemă de speteaza scaunului, își trecu mâinile peste față și se gândi. Nu avea pace. Da, până acum amânase asemenea interogări pentru ore târzii, din motive de siguranță, dar nu se întâmplase nimic niciodată, nu?

Se ridică și încuie ușa biroului. Se așeză iarăși în fața computerului, ridică nivelul de acces la treapta maximă și tastă:

PREZINTĂ TABELELE SS.

•••

Deci despre asta era vorba, se gândi Lettke. Nimic despre distincția primită de el. Care se pare că fusese uitată.

Poate că Hitler vorbise doar așa, într-o doară.

Lettke simți cum se frânse ceva în el, ceva ce nici până acum nu fusese prea stabil și cedă. O ciudată răceală i se risipi în trup, în piept în jurul inimii, dar și în stomac, având senzația că îi va îngheța sângele. Parcă și auzea cum trosneau primele cristale