Dar te-au folosit pe post de ascuţitoare de cuţite, spuse Ron, tresărind un pic atunci când trecură pe lângă o lampă şi  rănile lui Neville deveniră şi mai evidente.

Neville ridică din umeri.

— Nu contează. Nu vor să verse prea mult sânge pur, aşa că  ne torturează un pic, dacă suntem prea obraznici, dar nu ajung  chiar să ne omoare.  Harry nu ştia ce era mai rău, ce spunea  Neville sau modul categoric în care o spunea.

— Singurii cu adevărat în pericol sunt cei cărora le fac  probleme rudele sau prietenii de afară. Sunt luaţi ostatici.

Bătrânul Xeno Lovegood ajunsese să vorbească un pic prea  deschis în Zeflemist, aşa că au răpit-o pe Luna din tren, când se întorcea acasă de Crăciun.

— Neville, Luna e bine, am văzut-o.

— Da, ştiu, a reuşit să-mi trimită un mesaj.

— Unde suntem?

— In Camera Necesităţii, unde altundeva? spuse Neville.  Mult mai bine decât te aşteptai, nu-i aşa? Mă urmăreau fraţii  Carrow şi ştiam că aveam o singură şansă să găsesc o ascunzătoare; am reuşit să trec de uşă şi asta e ce am găsit înăuntru! Mă rog, nu arăta exact aşa la început, era mult mai  mică şi exista un singur hamac şi tapiserii doar cu Cercetaşi.  Dar s-a mărit pe măsură ce au venit din ce în ce mai mulţi  membri ai Armatei lui Dumbledore.

— Şi fraţii Carrow nu pot să intre? întrebă Harry, uitându-se în jur şi căutând uşa.

— Nu, spuse Seamus Finnigan, pe care Harry îl recunoscu doar când îi auzi glasul.  Chipul lui Seamus era tumefiat şi  umflat.

— Este o ascunzătoare în toată puterea cuvântului. Atâta  timp cât unul dintre noi rămâne aici, nu pot ajunge la noi, nu  se deschide uşa. Totul ţine de Neville. El chiar înţelege camera  asta. Trebuie să îi ceri exact ce ai nevoie, cum ar fi: „Nu vreau ca vreun susţinător al fraţilor Carrow să poată intra în camera  aceasta", şi o să te asculte! Nu trebuie decât să te asiguri că nu există vreo portiţă de scăpare! Neville e maestru!

— De fapt, nu e foarte complicat, spuse Neville cu modestie.  Eram aici cam de o zi şi jumătate şi mi se făcuse foarte foame şi  am vrut ceva de mâncare; ei bine, atunci s-a deschis tunelul  spre „Capul de mistreţ". Am mers prin el şi l-am întâlnit pe Aberforth.  Ne-a aprovizionat cu mâncare, pentru că, nu ştiu de ce, dar ăsta e singurul lucru pe care nu îl face Camera.

— Da, păi, mâncarea este una dintre cele cinci excepţii ale Legii de Transfigurare Elementară a lui Gamp, spuse Ron, spre uimirea tuturor.

— Aşa că ne ascundem aici de aproape două săptămâni,  continuă Seamus, şi pur şi simplu apar mai multe hamacuri de fiecare dată când avem nevoie şi chiar şi o baie cu toate utilităţile, atunci când au început să vină fete...

— ... şi s-au gândit că poate ar vrea să se spele, da, adăugă Lavender Brown, pe care Harry nu o observase până atunci.  Acum, că se uita bine în jur, recunoscu multe feţe familiare.  Erau acolo ambele gemene Patil, la fel şi Terry Boot, Ernie Macmillan, Anthony Goldstein şi Michael Corner.

— Dar spuneţi-ne ce-aţi făcut voi, îi rugă Ernie. Au fost atât de multe zvonuri... Am încercat să aflăm veşti despre voi prin  Buletinul de Potter, şi îşi îndreptă bagheta spre radio. Chiar aţi dat spargere la Gringotts?

— Da! spuse Neville. Şi este adevărată şi partea cu dragonul!  Ceilalţi aplaudară şi se auziră câteva urale. Ron făcu o reverenţă.

— Ce căutaţi? întrebă Seamus nerăbdător.

înainte ca vreunul dintre ei să poată para întrebarea cu o alta,  Harry simţi o durere teribilă, pătrunzătoare, în jurul cicatricei în formă de fulger. Se întoarse repede cu spatele, ferindu-se de chipurile curioase şi încântate, iar Camera Necesităţii dispăru.  Acum stătea într-o colibă de piatră în ruină, scândurile putrezite din podea fuseseră smulse la picioarele lui şi, lângă  gaură, se afla o cutie din aur, care tocmai fusese dezgropată.

Era deschisă şi goală. Urletul de furie al lui Cap-de-Mort îi vibra  în fiecare colţişor al capului.  Făcu un efort imens şi se desprinse din nou de mintea lui Cap-de-Mort, reveni  clătinându-se unde era, în Camera Necesităţii, cu transpiraţia şiroindu-i pe faţă şi sprijinit de Ron.

— Harry, eşti bine? spunea Neville. Vrei să stai jos? Trebuie să fii obosit, nu?

— Nu, spuse Harry.

Se uită la Ron şi la Hermione, încercând să le spună din priviri că Lordul Cap-de-Mort tocmai descoperise pierderea unuia  dintre celelalte Horcruxuri. Timpul se scurgea repede; în cazul  în care Cap-de-Mort alegea ca următoare locaţie Hogwarts,  aveau să-şi rateze şansa.

— Trebuie să mergem mai departe, spuse el şi, după  expresiile lor, văzu că înţeleseră la ce se referea.

— Şi ce vom face, Harry? întrebă Seamus. Care e planul?

— Planul? repetă Harry.

Se străduia din răsputeri să nu alunece din nou în furia lui  Cap-de-Mort, căci cicatricea îl ardea în continuare.

— Păi, e ceva ce trebuie să facem noi, Ron, Hermione şi cu mine

— Şi apoi o să vă scoatem de aici.

Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai aplauda. Neville părea derutat.

— Cum adică... „o să vă scoatem de aici"?

— Nu ne-am întors ca să rămânem, spuse Harry, frecânduşi cicatricea, în încercarea de a-şi alina durerea. Avem ceva  important de făcut.

— Ce anume?

— Nu... nu pot să vă spun.

Cuvintele sale fură urmate de un val de bodogăneli. Neville se încruntă.

— De ce nu poţi să ne spui? Are legătură cu lupta împotriva Ştim-Noi-Cui, nu-i aşa?

— Păi, da...

— Atunci o să te ajutăm.

Ceilalţi membri ai Armatei lui Dumbledore încuviinţară din cap,  unii cu entuziasm, alţii solemn. Câţiva dintre ei se ridicară de pe scaune, pentru a dovedi că erau pregătiţi să treacă imediat la  fapte.

— Nu înţelegeţi.

Harry părea să fi spus aceasta foarte des în ultimele câteva ore.

— Nu, nu putem să vă spunem. Trebuie să mergem... singuri.

— De ce? întrebă