class="t9">ăniră alături. Dinspre locul unde bănuiam că se află şeful lor se auzeau porunci rostite cu glas reţinut. Nu le înţelegeam; graiul kiowaşilor îmi era străin. Cîţiva inşi se depărtară, desigur, străjile care-şi luau în primire postul. Observai că se rînduiesc numai în flancul dinspre vale al taberei, nu şi înspre pădure, ceea ce îmi convenea foarte mult. Mă puteam, deci, retrage mai tîrziu, fără să mă tem de vigilenţa străjilor.

Cei din tabără sporovăiau între ei; auzeam fiece cuvînt. Din păcate, însă, nu pricepeam nimic. Ce bine-ar fi fost să-i pot înţelege!... Winnetou stăpînea nu mai puţin de şaisprezece dialecte indiene şi mi-a fost, mai tîrziu şi în această privinţă, mare dascăl. Niciodată nu aveam să mai iscodesc vreo tabără fără să înţeleg ceea ce se discută acolo.

Trecuseră vreo zece minute de cînd stăteam lungit pe blocul de piatră. Deodată, aud că strigă o santinelă şi-i răspunde glasul pe care-l aşteptam:

— Eu sînt, Santer. Prin urmare, tot aţi venit încoace!

— Da. Fratele alb poate să treacă; îi va întîlni imediat pe războinicii noştri.

Cuvintele acestea le-am priceput, pentru că santinela vorbise în jargonul indiano-englez pe care-l cunoşteam. Santer trecu înainte.

Şeful îl chemă la dînsul şi-i spuse:

— Fratele meu alb a lipsit mai mult decît fusese hotărît. Trebuie să fi avut motive serioase.

— Mai serioase decît bănuiţi. De cînd v-aţi aşezat aici?

— După măsura feţelor palide, să tot fie o jumătate de ceas.

— Aţi dat de calul meu?

— Da. Ne luaserăm pe urmele tale şi ne-am oprit chiar acolo unde-ţi priponiseşi calul. Venind încoace, l-am luat cu noi.

— Ar fi fost mai bine să rămîneţi în prerie. Aici nu e tocmai sigur.

— N-am rămas, fiindcă aici putem poposi mai în voie şi am socotit că nu e nici o primejdie; altminteri, te-ai fi întors repede să ne anunţi.

— Tocmai pe dos. Am lipsit atîta pentru că sîntem în mare primejdie şi mi-a trebuit timp să mă dumeresc. Old Shatterhand e aici.

— Mi-am închipuit. Fratele meu l-a văzut!

— Da.

— O să-l prindem şi o să-l aducem în faţa căpeteniei noastre. I-a zdrobit genunchii, mişelul. Îl aşteaptă moartea la stîlpul caznelor.

Unde-i acum?

Prin urmare, kiowaşii nu intenţionaseră să ne atragă în satul lor; bănuiseră că ne vom întoarce la Winnetou.

— Nu-i chiar atît de sigur că o să-l prindeţi, răspunse Santer.

— Şi totuşi aşa va fi. Cîinii ăştia n-au decît treizeci de războinici cu ei, în timp ce noi numărăm de cinci ori zece. Pe deasupra, ei habar n-au că sîntem aici. Îi vom lua pe nepregătite.

— Te înşeli amarnic. Ei ştiu că venim. S-ar putea să ştie chiar şi locul unde ne aflăm. Vor fi trimis, în tot cazul, o iscoadă în întîmpinarea noastră.

— Iuf! Să ştie ei oare totul?

— Fireşte.

— Atunci nu-i mai putem lua ca din oală.

— Sigur că nu.

— Va să zică, dacă atacăm, o să avem de furcă, nu glumă. Winnetou şi Old Shatterhand fac fiecare cît zece războinici.

— Cel puţin cît zece. Moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale i-a îndîrjit grozav; clocoteşte în ei dorinţa de răzbunare şi se vor apăra ca nişte fiare turbate. Dar trebuie să-i prindem. Mai cu seamă Winnetou trebuie să-mi pice în gheare cu orice preţ.

— De ce tocmai el?

— E vorba de nuggeţi. Cred că e singurul care cunoaşte locul zăcămîntului.

— Nu-l va trăda nimănui pe lume.

— Nici dacă-l luăm prizonier?

— Nici.

— II chinuiesc eu pînă-mi spune secretul.

— Va tăcea. Cîinele ăsta de apaş îşi rîde de toate suferinţele. Iar dacă ştie că venim, va lua măsuri să nu cadă în mîinile noastre.

— Ei, las' că ştiu eu cum e de f