— Dacă ştii, spune.

— N-avem decît să fim şireţi, să ne folosim chiar de capcana pe care ne-a întins-o el.

— Zici că ne-a întins o capcană? Ce fel?

— Au de gînd să ne atragă într-o trecătoare şi să ne închidă ieşirile.

Acolo vor să ne prindă pe toţi.

— Iuf! Fratele meu Santer e sigur?

— Sigur.

— Cunoşti şi trecătoarea cu pricina?

— Am şi călcat-o cu piciorul.

— Povesteşte cum ai descoperit planul!

— Am riscat foarte mult. Dacă m-ar fi zărit, aş fi avut parte de o moarte cumplită. Sînt al naibii de bucuros că am scăpat teafăr. Reuşita o datorez numai faptului că mai străbătusem o dată drumul pînă la Nugget-tsil şi cunoşteam locul unde se găsesc cele două morminte.

— Morminte? Prin urmare Winnetou şi-a îngropat morţii acolo sus, după cum bănuisem?

— Da. Şi asta mi-a fost de folos. Atenţia apaşilor era abătută în altă parte. Mi-am zis că se vor fi aflînd în luminişul acela şi am fost cît se poate de prudent. Doar mai trecusem eu prin destule încurcături şi mă pot lăuda că nu sînt un westman ageamiu. Însă aşa de prevăzător ca astăzi n-am mai fost niciodată. Natural că nu am coborît în valea deschisă, ci m-am ţinut pe marginea pădurii. Mişeii îşi lăsaseră caii pe dreapta, acolo unde începe urcuşul la strungă. Nu e uşor să urci panta fără să treci prin strunga aceea, dar am izbutit. Sus, a trebuit să-mi sporesc atenţia şi să-mi pun în joc toată dibăcia. Mi se părea imposibil să pătrund neobservat în luminiş. Apaşii însă nu aveau ochi şi urechi decît pentru treburile înmormîntării şi astfel m-am încumetat pînă în spatele unei stînci ce se înalţă la marginea luminişului.

De acolo se vedea totul.

— Fratele meu alb a fost prea curajos şi a scăpat cu viaţă numai datorită înmormîntării.

— Păi, n-am spus?! După ce mormintele fură închise, Winnetou şi-a trimis oamenii după cai.

— Şi i-au mînat în sus? Anevoioasă treabă!

— Foarte grea!

— Trebuie să fi avut un motiv deosebit.

— Fără îndoială. Zărind caii acolo sus, ne-am fi căţărat şi noi cu ai noştri pe urmele lor şi ne-am fi trezit prinşi în capcană.

— Ce te face să crezi?

— Nu cred. Ştiu precis. Am auzit-o cu urechile mele.

— De la cine?

— Chiar de la Winnetou. Oamenii lui plecaseră după cai, iar dînsul rămăsese cu Old Shatterhand; se aflau aproape de ascunzătoarea mea şi am ascultat toată discuţia.

— Iuf! Mare minune! Winnetou să fie spionat! Asta numai pentru că gîndul nu-i era la noi, ci la tată şi soră.

— Ba era şi la noi. A trimis o iscoadă pe cel mai înalt pisc, ca să ne pîndească din vîrful copacului.

— Şi ne-a văzut?

— Nu. În orice caz, nu ştiu să ne fi văzut. Îţi dai seama ce bine am făcut că am luat-o înaintea voastră; călărind de unul singur, am putut scăpa neobservat.

— Da, ai lucrat cu cap. Spune mai departe!

— După ce şi-au adus caii, apaşii n-au mai zăbovit mult; au părăsit luminişul şi s-au lăsat în jos de cealaltă parte a văii. Cum treci valea, dai de o strungă îngustă, lungă, pe ale cărei laturi nu te poţi căţăra; în trecătoarea asta voiau să ne atragă.

— Înseamnă că Winnetou voia să ocupe trecătoarea, adică să-i închidă ieşirile?

— Chiar aşa, să le închidă după ce vom fi pătruns înăuntru.

— Atunci, trebuie să-şi fi împărţit oamenii. Un grup s-o fi dus prin trecătoare ca să ne aştepte la celălalt capăt,