— Cred şi eu.

— Cum e pămîntul, pietros sau moale?

— În trecătoare nu e decît piatră, însă la gura ei dinspre vale creşte: iarbă.

— Prin urmare, apaşii care ne pîndesc jos, la intrare, trebuie să fi; lăsat urme. Le-am fi descoperit şi în nici un caz n-am fi căzut în cursă.

— Ba da! Sînt mai şireţi decît îţi închipui. Nici grupul ăstora n-a rămas pe loc la intrare. Au trecut şi ei dincolo de strungă.

— Iuf! Atunci cum ne-ar fi închis de amîndouă părţile?

— M-am întrebat şi eu. Nu există decît un singur răspuns. Ăştia au sarcina să se întoarcă pe drum ocolit la gura trecătorii şi să ne închidă calea îndărăt.

— Fratele meu a judecat iarăşi foarte bine. Dar ai descoperit şi drumul acela?

— Da. Întîi de toate, am intrat în strungă, deşi era primejdios.

Trebuia să-mi dau seama de situaţie. Bineînţeles că n-am trecut chiar dincolo, căci aş fi dat peste apaşii care. Stau la ieşire. După o bucată de drum, m-am întors, dar n-am ieşit afară, pentru că auzisem paşi. Norocul meu că se aflau ceva mai la o parte nişte bolovani mari şi m-am ascuns îndărătul lor; un apaş a trecut pe lîngă mine şi nu m-a văzut.

— N-o fi fost iscoada din vîrful muntelui? — S-ar putea.

— Ne-o fi zărit cînd soseam şi a dat fuga să-l anunţe pe Winnetou.

— Ori aşa, ori altminteri. S-ar putea ca Winnetou, plecînd de la morminte, să fi dat poruncă iscoadei printr-un om al său, ca să coboare de sus şi să-l urmeze.

— Asta nu. Atunci ar fi fost doi, nu unul. Tu zici însă că a trecut unul singur. Rămîn, deci, la prima părere: ne-a văzut şi s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Winnetou. Bine c-ai avut timp să te ascunzi! Şi ce-a mai fost?

— Am chibzuit. Dacă apaşii vor să ne cadă în spate, le-ar veni mult mai uşor pîndindu-ne într-un loc potrivit. Care să fie acel loc? In orice caz, în valea asta şi anume acolo unde începe suişul — spre strungă. Ascunzîndu-se acolo, în dosul copacilor, ne-ar observa trecerea, ne-ar urmări pînă la capcană şi ne-ar închide drumul îndărăt.

Aşa mi-am zis şi de aceea m-am întors încoace şi m-am furişat apoi spre locul unde, după socotelile mele, credeam că-i găsesc.

— Şi i-ai găsit?

— Nu chiar imediat. Sosisem înaintea lor. Dar aşteptarea n-a fost prea lungă. După cîtva timp, apărură.

— Cîţi, cîţi? I-ai văzut, i-ai numărat?

— Era Old Shatterhand împreună cu ceilalţi, doi albi şi peste zece apaşi.

— Va să zică Winnetou conduce grupul celălalt de la capătul trecătorii.

— Exact. Apoi s-au aşezat cu toţii pe jos. Îndrăznisem multe pe ziua de azi şi prinsei curajul să mai risc o dată; mă strecurai deci cît mai aproape, ca să ascult ce vorbesc.

- Şi?

— Nimic. Albii vorbeau între ei, însă prea încet ca să-i aud; cînd mă apropiai şi mai mult, tăcură. Apaşii şedeau muţi. Old Shatterhand nu scotea o vorbă. Eram chiar lîngă dînsul, mai-mai să-l ating cu mîna. Dac-ar afla, zău c-ar plesni de ciudă!

Aici Santer nu se înşela. Mă necăjeam şi încă tare. Omul acesta era pe cît de viclean, pe atît de îndrăzneţ. Auzi, să ne spioneze, pe mine şi pe Winnetou, în timp ce discutam sus, lîngă morminte! Apoi să ne calce pe urme pînă la trecătoare, să ne ghicească planul pînă în cele mai mici amănunte şi, pe deasupra, să mă pîndească în pădure, unde mă trimisese Winnetou! Stătuse îndărătul meu, ba l-am şi prins de poala surtucului! Asta zic şi eu ghinion, afurisit ghinion! Şi ce noroc pe Santer! Dacă l-aş fi capturat,