Şi totuşi — în ciuda regretului ce mă stăpînea — trăiam şi un dram de satisfacţie: de astă dată eu îl spionam pe Santer şi dînsul habar n-avea.

— Atît de aproape ai fost de cîinele acela? Rosti kiowaşul mirat.

De ce nu i-ai înfipt cuţitul în ceafă?

— Nici gînd să fac aşa ceva!

— De ce?

— Aş fi stricat totul. Ce mai zarvă s-ar fi produs! Apaşii ar fi dat fuga la Winnetou care, la rîndul lui şi-ar fi dat seama că planul i-a fost descoperit. Şi atunci cum să-l mai prind? Cum să ajung la nuggeţii de care am nevoie?

— Nici aşa n-ai să te pricopseşti cu nuggeţi datorită lui. Oare Old Shatterhand să fi rămas acolo pe loc?

— Sper.

— Speri numai? Va să zică, se poate să fi plecat? Nu ne mai pîndeşte acolo, după cum fusese vorba?

— Avea, desigur, intenţia asta, dar te pomeneşti că s-a răzgîndit.

— Ce motiv ar avea?

— Dacă ştie că a fost spionat...

— Iuf! Cum să ştie?

— Datorită unei găuri nenorocite, o scobitură în pămînt făcută, pesemne, de vreun animal.

— Dar ce, scobitura vorbeşte?

— În anumite împrejurări, da. Dădui să mă întorc tîrîş de la locul meu de pîndă. Trebuia să-mi las toată greutatea trupului în mîini; cînd colo, mă afund cu dreapta în gaura aceea şi se produce un zgomot care nu scapă urechilor lui Old Shatterhand. El se ridică repede în picioare şi, probabil, mă zăreşte, căci nu apuc bine s-o iau la sănătoasa, că-l şi simt în urma mea. Cît pe-aci să mă prindă. Ba m-a şi prins de un capăt al hainei, dar m-am smuls şi am şters-o. A răcnit el după mine, nu-i vorbă, să mă opresc, că de nu, trage, dar bineînţeles că nu căzusem în cap să fac asemenea prostie. Dimpotrivă, m-am înfundat şi mai adînc în pădure, unde întunericul mă punea la adăpost. Acolo m-am întins la pămînt şi am aşteptat să treacă primejdia.

— Dar oamenii lui ce făceau?

— Probabil că au vrut să plece în căutarea mea, însă el i-a oprit.

Le-a dat ordin să-l aştepte pînă se întoarce şi s-a luat după mine.

I-am mai auzit paşii cîtva timp. Apoi s-a făcut linişte.

— A dispărut, va să zică?

— Da.

— În ce direcţie?

— N-am de unde s-o ştiu. Oricum, văzînd că m-a scăpat din mîini, nu cred să fi mers prea departe. S-o fi întors la ai săi.

— Te-a recunoscut?

— Bănuiesc că nu; era prea întuneric.

— Poate că, urmărindu-te, a ajuns pînă aici şi ne spionează.

— Cu neputinţă! Nici nu putea să vadă încotro am apucat. Mai mult ca sigur că s-a întors la ai săi. Şi, cum ziceam, am aşteptat ce-am aşteptat, apoi am ieşit din pădure în cîmp deschis, unde puteam să alerg mai repede. Atunci m-a oprit santinela şi astfel am aflat că v-aţi mutat aici.

Pauză. Tăcere. Şeful aflase acum totul şi părea să cumpănească lucrurile. După un timp, îl auzii:

— Ce crede fratele meu alb că e de făcut?

— Să aud mai întîi hotărîrea ta.

— Faptele istorisite îmi arată că situaţia e cu totul alta decît bănuiam. Dac-am fi reuşit să-i luăm pe nepregătite, apaşii ar fi căzut în mîinile noastre, fie morţi, fie vii, fără să ne coste sînge. Acuma însă, ei sînt pregătiţi. Old Shatterhand te-a surprins; el ştie, deci, că planul lui a fost zădărnicit şi va fi cît se poate de prevăzător. Cel mai bine ar fi să părăsim aceste locuri.

— S