— Fratele meu alb n-o fi vrînd să mă jignească! Eu nu cunosc frica; dar dacă-l pot prinde pe inamic fie cu, fie fără vărsare de sînge, atunci prefer calea din urmă. Aşa face orice războinic înţelept, oricît de viteaz ar fi.

— Crezi oare că, părăsind ţinutul, îi vom mai prinde pe albii aceştia şi pe apaşi?

— Da.

— Oho! Sînt curios cum!

— Ei ne vor urmări.

— Nu e sigur.

— Ba e sigur. Winnetou trebuie să se răzbune pe tine şi ştie că te găseşti printre noi; de aceea, nu se va depărta o clipă de urmele noastre. Iar noi le vom întipări anume atît de clar, încît să le recunoască fără nici o greutate şi vom călări frumuşel spre satul nostru, unde l-am expediat pe prizonierul acela alb, Sam Hawkens.

— Şi crezi că apaşii vor veni după noi pînă acolo?

— In cea mai mare grabă.

— Aha, ca să pună laba pe mine? Îţi închipui că asta mă bucură? Adică, în timp ce aici am în sfîrşit prilejul să-mi ating scopul, ai vrea să mă las iarăşi hăituit.

— Nu-ţi atingi nici un scop; în schimb, dacă vii cu noi în sat, scapi de orice primejdie.

— Şi dacă ne ajung din urmă? Atunci ce mă fac?

— Păi tocmai că n-or să ne ajungă. Cîştigăm faţă de ei un avans care ne pune în siguranţă. O luăm chiar acum din loc, iar ei n-or să-şi dea seama de plecarea noastră decît mîine la amiază.

— Cum? Să plecăm chiar imediat? Nu accept. Ce va spune căpetenia voastră, Tangua, cînd va afla că ai scăpat din mînă, nesilit de nimeni, un prilej atît de bun?! Ia gîndeşte-te!

Era un fel de şantaj. Şeful căzu în muţenie. Aşadar, vorbele lui Santer îi zdruncinaseră hotărîrea. Acesta îşi dădu seama că se află pe drumul cel bun şi continuă:

— Da, sîntem într-un avantaj pe care l-am pierde luîndu-ne după planul tău. Nu avem decît să-i atragem pe apaşi în propria lor cursă şi să vezi cum ne cad în labe!

— Iuf! Şi ce e de făcut?

— Atacăm, pe rînd, fiecare grup de apaşi. Atunci nu mai pot închide trecătoarea din amîndouă părţile.

— În cazul acesta, să atacăm mai întîi grupul lui Old Shatterhand.

Nu-i aşa?

— Exact.

— Trecem mîine pe lîngă ascunzătoarea lui şi ne prefacem că habar n-avem de nimic.

— Nu e nevoie să aşteptăm atîta. Îi nimicim încă azi.

— Iuf! Şi cum anume?

— E atît de simplu şi pe înţelesul oricui, încît, de fapt, nici n-ar fi nevoie să-ţi explic. Eu cunosc cu precizie locul unde se află acum Old Shatterhand cu oamenii lui. Vă conduc drept acolo. Kiowaşii sînt deprinşi cu întunericul şi mersul lor seamănă cu al şerpilor pe care nu-i auzi cînd se tîrăsc pe muşchiul din pădure. Îi înconjurăm pe cei trei albi şi grupul lor de apaşi şi, la un semn, tăbărîm pe ei. Cu siguranţă că nu ne scapă nici unul. Îi înjunghiem înainte de a apuca să se apere.

— Iuf, iuf, iuf! Se auziră vocile cîtorva care îl ascultau pe Santer.

Propunerea lui părea să le fie pe plac.

Şeful, însă, nu se grăbi să aprobe. Abia după un timp de gîndire rosti:

— S-ar putea să izbutim dacă facem totul cu chibzuinţă şi atenţie.

— Zici că s-ar putea? Eu sînt sigur că izbutim! Principalul e să-i înconjurăm fără să ne simtă. Şi asta nu-i chiar atît de greu. Apoi, nişte lovituri sigure de cuţit şi lucrul e ca şi făcut. Prada ce ne cade în mîini rămîne a voastră; mie nu-mi trebuie nimic. Pe urmă,