tîrziu, ca noi toți: plăcerea constă în a cuceri această cetate și fericiți sînt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preț, cînd abia începe adevărata dragoste. Și dacă nu găsești în această cetate decît un imens pustiu, plin de cîrcîieci și coropișnițe? Dar despre asta, mai tîrziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare și misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Și încotro curgea? Știa ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viața noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărîse acest lucru? Nu știam, și nu știu nici acum, și viața mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un animal care ne mușcă mortal, cumplit, cu atît mai tare cu cît iubim mai mult și eu n-am știut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am știut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi și ce legătură are el cu dragostea?

Nineta trăia petrecînd și cînd i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate și a rîs. Am încercat să descifrez acest rîs. „Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz și cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrîn singur și bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea și te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrînul să trăiască mult…” Nineta mă întrerupse cu rîsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gîndise și ea la acest lucru. Se gîndise, dar nu prea mult. O pură idee. Asta însemna că se gîndise și la cel mai rău caz. „Duci viața de acum, am reluat eu, mai mulți ani. Îmbătrînești. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decît dacă ai fi o mare poetesă și ai descrie în versuri frumoase viața ta de curtezană, ca Bilitis[1], exprimînd în esență ideea că așa ai înțeles tu datoria ta de femeie, să luminezi viața bărbaților încătușați de familii și să ți-o trăiești pe-a ta în dragoste și poezie.” Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărțile ei, puține, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louÿs, cu frumoase gravuri, pe care îl luasem acasă și îl citisem și eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrînă, mama ei murise cînd o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor și o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer în Basarabia. „Mare curtezană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle și îi sugera noi legi înțelepte pentru atenieni, și nici ca Theodora Bizanțului, care a ajuns împărăteasă după ce prin brațele ei, ca tînără fată, au trecut într-un dezmăț fără sfîrșit întîi cei de jos, apoi și cei de sus… deși dacă mă gîndesc bine la tine, nu se știe… În acest caz o să mă pui în lanțuri sau o să mă ridici și pe mine și să mă faci mare dregător. Nu te gîndești?” am întrebat-o. „Nu mă gîndesc, zise, bătrînețea e o mizerie oricum, bunica face cîteodată pe ea, ce folos că a fost toată viața o femeie de treabă? Eu o să mor tînără.” „De unde știi?” „Știu eu! Cînd o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc și nu mai mă scol. E ceva mai simplu decît asta?” Și rîse iar, de astă dată cu intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelație care se repeta după ce avusese prima oară acest gînd. „Asta pentru că acum ești tînără și vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poți să știi dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit și m-am uitat la un orb și mi-am spus: ce mai înseamnă viața pentru el? I-am dat cinci lei și l-am întrebat: Ești din naștere fără văz sau s-a întîmplat mai tîrziu? Mai tîrziu, mi-a răspuns. Și nu te-ai gîndit să nu mai trăiești? Știi ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin și să… o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla și să… acea femeie? Avea dreptate!” „Sigur, mi-a răspuns Nineta, cînd bei nu te mai gîndești la nimic și te simți bine, iar cînd faci dragoste moartea își ia tălpășița.” „Ei, eu m-am gîndit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simțit o slăbiciune, un leșin, la gîndul că n-aș mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viața mea pînă atunci ar fi un eșec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eșec? O întrebare de capitulare. De obicei, eșecul e ceea ce consideră alții că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcția barei și s-o luăm pe alt drum, eșecul ar fi premisa unei adevărate victorii. În acest sens sîntem și noi orbi ca orbu’ acela, fiindcă eșecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor.” „Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreații singur și noi, s-au gîndit ei, hai să-l ducem pe Petrini la «Mama răniților».” Am izbucnit și eu în rîs, gîndind în același timp că, adevărat, iată ce băieți buni acești Puloș, Szekely și Asanache.

Dar discuția alunecase și am revenit încercînd s-o fac să înțeleagă pe Nineta să nu mă iubească decît pe mine pentru totdeauna și să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume rușinos și va începe să-l poarte și ea dacă nu se va