ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim și noi din urmă cu aerul că sîntem la unison – și dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înșelat. „Și totuși, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!” „Bine, și tu, tu ce simți? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole și sofisticate. Eu țin foarte tare la tine, mi-ești foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! și rîse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauție. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, cînd mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ți-amintești, ți-amintești?” „Daaa”, ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsînd să apară în glasul meu intonația glasului ei cînd exprima ceea ce gîndesc lucrurile… „Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?!” repetă de astă dată ca și cînd m-ar fi pus față în față cu mine însumi, cu un reproș că de fapt mă ascundeam de ea, cînd mult mai simplu ar fi fost să… Capitolul II

Cît de rare și de puține erau aceste scene directe cînd vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aș fi pierdut repede capul. Se voia simplă, dar farmecul ființei ei era atît de ferit, încît orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Voiam să-i descopăr repetările, fiindcă orice se repeta, începînd cu răsăritul și apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simțeam că, fără s-o iubesc, mă subjugă. Frumusețea unei flori e cifrată în sămînță, dar adesea sămînța asta poate fi halucinogenă… Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, și aveam senzația că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aș fi putut să văd lumea cu ochii ei, pînă la sursa gîndirii și a sentimentelor, n-aș fi descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte și gesturi, surîs și ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acopăr sufletul și pe care, dîndu-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiștii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieșea că nu, dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleșitoarea impresie că alchimia ființei ei era permanent dată pe față, că nu se cenzurează nimic din ceea ce e acolo și că în fiecare clipă spectacolul interior se proiectează în afară și timpul trăirii ei curge asemeni unui rîu… Rîul are însă o albie, cu maluri rîpoase sau pline de ierburi și un cadru uriaș, o cîmpie sau niște dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obișnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenței (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăților (cine nu le are și cine nu știe cît sînt de rele?), gîndul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu se gîndește la măritișul ei, la întemeierea unei familii, la un loc bun în societate și în profesiune?). Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: „dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc și-așa, îmi răspunsese odată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să dau peste un prost care o să vrea – e bărbat, nu? – să-i spăl ciorapii, sau și mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei!” (rîs batjocoritor și vesel, ca în fața unei mari comicării). Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decît rar, cînd îl inundă (sau poate niciodată), și care ne definește și ne urmărește pînă la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atît de ascuns încît nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Cînd se zice despre cineva că n-are caracter se subînțelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!… Cine poate să știe? Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsînd conturul unui caracter… Dar cel adevărat poate într-o zi să apară pe neașteptate și să… Nu, Suzy știa tot ce trebuie să știe o ființă umană, nu avea, să zicem, ezitări în fața unui fapt care se petrece sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură și cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele și răul, și fără să fie lașă, să simtă frica, să se sperie chiar și retrospectiv, încercînd să înțeleagă ceea ce e nefiresc.

Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulți alții în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deși ici, colo, în pauzele dintre concerte și înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, „zugrăvește”, e în opoziție cu… Să fie! Bine că putem s-o auzim… Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toți aceștia vor fi…

Îmi cumpărai și eu un picup și plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion[1] de cîteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint-Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că și văd aievea scheletele rînjind, dansînd și oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atît de tare auzul, încît am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturație. Căutai atunci discuri străine de muzică ușoară și renunțai o vreme la Bach