a crea o mișcare intelectuală reală. Una care, asemenea celei de la Praga, să submineze „Castelul“ prin curaj, cinste și nonconformism. A existat un suflu liberal în 1968, un sentiment că totul este posibil, că imaginarul social poate fi desferecat. Se configura o nouă viziune despre socialism, opusă dogmatismului cazon al sovietismului oficial. Sigur, dacă privim lucrurile cu ochii noștri de azi, a fost vorba despre o mare iluzie.

Prima teză pe care o avansez legată de 1968 este că, oricât de greu ar fi de crezut, a fost o vreme în care mulți oameni l-au privit pe Ceaușescu drept un marxist open-minded, un comunist naționalist sau chiar un susținător al socialismului cu chip uman. Ceaușescu însuși a cultivat această imagine, iar unii intelectuali și tehnocrați români au crezut în această demagogie, în timp ce observatorii din Occident îl considerau aproape în unanimitate un fel de David est-european care îl înfruntă pe înspăimântătorul Goliat sovietic. Aceasta era perspectiva anului 1968. La o conferință ținută la Paris în 1987 și organizată de ANEX, Amber Bouzouglu, jurnalistă la Le Monde, a formulat perfect modul în care s-a raportat presa occidentală (Le Monde, The New York Times, The Guardian etc.) la Ceaușescu. Fraza ei spune tot: „Cher monsieur, nous nous sommes tous faits eus“ („Stimate domn, ne-a fraierit pe toți“).

A doua teză pe care o susțin este că Ceaușescu a utilizat în chip cinic zdrobirea Primăverii de la Praga (invazia militară din 21 august 1968) ca pe o scuză pentru potențarea propriului cult al personalității. Ceaușescu a creat o mitologie autoglorificantă în care el apărea drept eroul fără teamă și prihană, simbolul legăturii dintre partid și popor. În 1968, s-a lansat pentru prima dată ideea „PCR – Ceaușescu – Romania“. Începuturile cultului personalității nu se produc în 1971, așa cum s-a susținut multă vreme, ci în perioada cuprinsă între sfârșitul lui 1967 și 1968. Atunci apare acest mecanism al dictaturii lui Ceaușescu, care nu a existat în timpul lui Gheorghiu-Dej, ca instrument propagandistic. Au existat cultul lui Stalin și un cult minor al lui Gheorghiu-Dej, care este incomparabil cu ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Ceaușescu.

A treia teză pe care o susțin este aceea că Ceaușescu a fost un bolșevic inveterat. El și camarazii lui nu au dorit niciodată liberalizarea sau democratizarea sistemului politic din România. În opinia unor memorialiști comunostalgici, gen Niculescu-Mizil, Manea Mănescu și Dumitru Popescu, în 1966, 1967 și 1968 s-a petrecut un fenomen de reformare din interior și de sus în jos a sistemului. Eu contest această teză. Chiar și în cea mai puțin represivă fază a sa, sistemul a rămas structural opus statului de drept și economiei de piață. Chiar și în acea perioadă, Partidul Comunist și-a conservat monopolul puterii, iar Securitatea și-a continuat acțiunile abuzive. Spre a cita o formulă a disidentului Vasile Paraschiv, fărădelegea a fost esența sistemului, de la început și până la sfârșit. Aici se află distincția capitală între eforturile reformiștilor de la Praga și mascarada pseudoreformistă de la București. Niciodată nu i-a trecut prin minte lui Ceaușescu să suprime realmente cenzura. A făcut-o formal, ca gest strict propagandistic, ceva mai târziu. În fapt, au apărut cenzuri și mai insidioase decât Direcția Presei.

În continuare, voi prezenta punctul de vedere al lui Daniel Chirot, tocmai pentru că sunt convins că adevărul nu este monocrom. Citez dintr-o corespondență personală:

Nu sunt de acord cu dvs în totalitate. Desigur că Ceaușescu a fost un comunist, în sensul că nu a intenționat niciodată să transforme România într-o democrație. Ceaușescu a crezut în socialism și introducerea economiei de piață nu s-a aflat pe agenda lui. Ca orice bun politician, dictatorul român a știut cum să mintă. Teza dumneavoastră sugerează că acesta nu a renunțat niciodată la stalinism. Eu nu sunt de aceeași părere. Îmi amintesc de perioada pe care am petrecut-o în 1970–1971, când au existat schimbări tangibile și o mare doză de optimism. Nu cred că Ceaușescu s-a prefăcut în mod cinic și sunt de părere că acesta a crezut, chiar dacă în mod eronat, că ceea ce a făcut era benefic pentru România. Desigur că a existat teroare, dar nu au existat arestări în masă. A fost un cult al personalității pentru că, în toate dictaturile, liderilor le place să fie iubiți și admirați. Totodată, nu au existat forțe care să li se opună celor de la putere. Începând cu 1971, Ceaușescu a realizat trei lucruri. În primul rând, și-a dat seama că noile cadre de partid, care fuseseră promovate pe merit, nu-i vor fi loiale, pentru că acestea nu respectau vechea gardă. În al doilea rând, susținătorii lui Ceaușescu din PCR se temeau de aceste tinere cadre. La fel ca vechea gardă, Ceaușescu a realizat că, dacă va lăsa deschiderea să evolueze, liderii partidului și socialismul își vor pierde legitimitatea. În călătoria din Asia din 1971, dictatorul român a descoperit un model mai promițător, regimurile lui Mao și Kim Ir Sen. După întoarcerea din Asia, în România a început schimbarea și a început declinul lui Iliescu, care ar fi putut fi un potențial succesor, dacă tinerii reformatori ar fi ajuns la putere. Din nefericire pentru România, modelul dur est-asiatic a fost un dezastru. Acest model nu a funcționat nici în China sau Coreea de Nord. Dacă Iliescu ar fi promovat în 1971 cred că s-ar fi ajuns la introducerea unor elemente caracteristice capitalismului odată cu menținerea dictaturii de partid. Nu vom ști niciodată dacă această opțiune i-a fost prezentată lui Ceaușescu. Probabil că acest lucru nu s-a întâmplat. Ceaușescu nu era tipul de lider care ar fi putut promova o schimbare de