Nimic nou pe frontul de vest descarcă romane dragoste online gratis pdf 📖

ERICH MARIA REMARQUE

NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST

Cartea aceasta nu vrea să fie nici

act de acuzare, nici profesiune de

credinţă. Vrea doar să încerce să

înfăţişeze o generaţie care a fost

distrusă de război — chiar dacă a

scăpat de obuzele lui.

I

Ne aflăm la nouă kilometri în spatele frontului. Ieri am fost înlocuiţi; acum avem burta plină de fasole cu carne şi suntem sătui şi mulţumiţi. Chiar şi pentru masa de seară fiecare şi-a putut pune la păstrare o gamelă plină; afară de asta, mai avem dreptul la porţii duble de cârnaţi şi de pâine — e straşnic. Asemenea lucru nu s-a mai văzut de mult: bucătarul, cu capul lui ca o pătlăgică roşie, oferă mâncare cui vrea; fiecăruia care trece îi face semn cu polonicul şi-i pune în gamelă o porţie zdravănă. E disperat că nu ştie cum să-şi deşerte bucătăria de campanie. Tjaden şi Müller au dat peste câteva lighene şi s-au pus să le umple cu vârf, ca rezervă. Müller o face din prevedere; Tjaden, din lăcomie. Şi totuşi băiatul ăsta este şi rămâne slab ca un ţâr.

Cel mai important lucru e însă că ni s-au dat şi raţii duble de fumat. Fiecăruia câte zece ţigări de foi, douăzeci de ţigarete şi două bucăţi de tutun de mestecat, ceea ce e foarte onorabil. Eu am schimbat tutunul de mestecat cu Katczinsky, luând ţigaretele lui; asta face patruzeci de ţigarete pentru mine. Cu asemenea provizie poţi să te descurci o zi.

Şi când te gândeşti că toată dărnicia asta nici nu ni se cuvenea. Nu-s prusacii atât de mărinimoşi. O datorăm unei erori.

Acum paisprezece zile am pornit spre primele linii ca să-i schimbăm pe alţii. Sectorul nostru era destul de liniştit şi furierul primise deci, pentru ziua întoarcerii noastre, cantitatea obişnuită de alimente, făcând pregătirile necesare pentru companie, care număra o sută cincizeci de oameni. Iată însă că în ultima zi am avut surprinzător de mult de furcă cu tunurile de tir lung şi cu cele burtoase — artileria engleză care bombarda fără întrerupere poziţia noastră, astfel că am suferit pierderi serioase şi ne-am întors numai optzeci de oameni.

Sosind noaptea, ne lungisem numaidecât, ca mai întâi să dormim în lege; căci Katczinsky are dreptate: războiul n-ar fi atât de groaznic dacă s-ar putea dormi ca lumea. În prima linie, însă, nu poate fi vorba de aşa ceva, aşa că paisprezece zile, cât ne ţin de obicei acolo, e vreme îndelungată.

Soarele era la nămiezi, când primii dintre noi au început să iasă din barăci. După o jumătate de oră, fiecare a pus mâna pe gamelă şi ne-am adunat în faţa bucătăriei de campanie, care mirosea gras şi gustos. În frunte, fireşte, cei mai flămânzi: Albert Kropp, mărunţelul, care are capul cel mai limpede dintre noi şi de aceea n-a ajuns decât fruntaş; Müller, care mai cară cu el cărţi de şcoală şi visează examene trecute cu chiu şi vai; în mijlocul focului concentric toceşte teoreme de fizică, Leer, care poartă barbă mare şi e ahtiat după fetele din bordelurile ofiţereşti, despre care jură că, din ordin pe armată, sunt obligate să poarte cămăşi de mătase, iar pentru clienţii mai sus de căpitani să facă întâi baie; şi, în sfârşit, al patrulea, eu, Paul Baumer. Tuspatru de nouăsprezece ani, tuspatru din aceeaşi clasă, intraţi în acelaşi timp în război.

Îndărătul nostru, prietenii: Tjaden, lăcătuşul cel slăbănog, băiat de vârsta noastră, cel mai mare mâncău al companiei. Se aşează la masă subţirel şi se scoală umflat ca o ploşniţă gravidă; Haie Westhus, de aceeaşi vârstă, muncitor la turbă, care e în stare să ia într-o mână un codru de pâine şi să întrebe: „Ia ghiciţi ce am în labă?”; Detering, ţăranul, care nu se gândeşte decât la ograda şi la femeia lui; şi, în sfârşit, Stanislaus Katczinsky, capul grupei noastre, vânjos, viclean, isteţ, de patruzeci de ani, cu faţa pământie, ochii albaştri, umerii căzuţi şi un nas neasemuit pentru adulmecarea situaţiilor periculoase, a mâncării bune şi a locurilor potrivite pentru adăpostire.

Grupa noastră era în fruntea cozii din faţa bucătăriei de campanie. Deveneam nerăbdător, căci bucătarul, nepăsător, sta încă şi aştepta.

Deodată Katczinsky se răsteşte la el:

— Dar deschide-ţi odată tractirul, Heinrich! Se vede cale de-o poştă că fasolea e gata.

Dar bucătarul scutură din cap, somnoros:

— Întâi să fiţi cu toţii aici.

Tjaden rânjeşte:

— Suntem toţi, în păr.

Subofiţerul încă n-a băgat de seamă:

— V-ar conveni! Unde-s ceilalţi?

— Pe ăia nu-i mai hrăneşti tu azi! Spitalul şi groapa.

Bucătarul se îngrozi când află ce se întâmplase. Se clătină pe picioare.

— Şi eu care am gătit pentru o sută cincizeci de oameni!

Kropp îi arse una între coaste:

— Atunci o să ne săturăm şi noi măcar o dată. Haide, dă-i drumul!

În aceeaşi clipă, pe Tjaden îl fulgeră o idee. Faţa-i ascuţită de şoarece începu să lucească, ochii i se făcură mici de şiretenie, fălcile îi zvâcniră şi el se trase mai aproape:

— Păi atunci, omul lui Dumnezeu, ţi s-o fi dat şi pâine pentru o sută cincizeci de oameni — da?

Subofiţerul încuviinţă din cap, aiurit şi tâmp.

Tjaden îl apucă de veston:

— Şi cârnaţi?

Pătlăgica roşie încuviinţă şi de data asta din cap. Fălcile lui Tjaden se cutremurară:

— Şi tutun?

— Şi. De toate.

Tjaden se uită victorios în jur:

— Păi asta, băieţi, se cheamă să ai baftă! Înseamnă că ne-a rămas totul nouă! Atunci, fiecare capătă — ia staţi puţin — da, mă, taman porţia dublă!

Acum însă pătlăgica se învioră din nou şi grăi:

— Salutare! Nu se poate.

Dar vezi că acum ne trezisem şi noi şi ne apropiarăm mai mult de el.

— De ce nu se poate, mă morcovule? întrebă Katczinsky.

— Ce era pentru o sută cincizeci de oameni nu poate să fie pentru optzeci.

— Las' că-ţi arătăm noi cum se poate, mârâi Müller.

— Mâncarea, ca mâncarea, dar celelalte raţii nu pot să le împart decât la optzeci de oameni, stărui pătlăgica.

Katczinsky se burzului:

— Ţi s-a făcut de front, bă? Ai primit furaj nu pentru optzeci de oameni, ci pentru compania a doua. Asta ai să împarţi! Compania a doua suntem noi.

Şi ne-am dat şi mai aproape de el. Nimeni nu-l putea suferi pe