bucătar; de câteva ori fusese de vină că, în tranşee, primisem mâncarea mult prea târziu şi rece: din pricina unui mic bombardament cu obuze nu îndrăznise să se apropie cu cazanul, astfel că oamenii însărcinaţi cu adusul mâncării trebuiseră să facă drum mai lung decât cei de la celelalte companii. În privinţa asta, Bulcke de la compania întâi era băiat mai bun. Aşa cum arăta, pântecos ca un porc, căra la nevoie singur cazanele până în primele rânduri de tranşee.

În starea de spirit în care ne găseam, s-ar fi iscat cine ştie ce, dacă nu s-ar fi ivit comandantul companiei. El se interesă ce se întâmplase şi se mulţumi să spună deocamdată:

— Da, am avut ieri pierderi mari...

Apoi se uită în cazan:

— Fasolea pare să fie bună.

Pătlăgica dădu din cap:

— Gătită cu untură şi carne.

Locotenentul se uită la noi. Ştia el ce ne umbla prin cap. Ştia de altfel şi multe altele căci venise ca subofiţer în companie şi avansase în mijlocul nostru. Mai ridică o dată capacul de pe cazan şi mirosi. Plecând, zise:

— Să-mi aduceţi şi mie o farfurie. Şi porţiile se împart toate. Au să ne prindă bine.

Pătlăgica făcu o mutră tâmpită. Tjaden începu să ţopăie în jurul lui.

— Pierzi ceva, te costă ceva? Ia te uită! Parcă al lui ar fi serviciul de aprovizionare! Dar acum începe odată, boţ de slănină ce eşti, şi vezi să nu greşeşti la socoteală.

— Moaş-ta pe gheaţă! se zbârli pătlăgica.

Explodase pentru că nu-i intra în cap una ca asta şi nici nu putea înţelege. Şi, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că acum nimic nu-l mai interesează, împărţi de la el şi câte o litră de miere artificială de cap de om.

 

*

 

În toate avem azi o zi bună. Până şi poşta a sosit şi aproape fiecare are câteva scrisori şi ziare. Acum ne ducem agale spre lunca dindărătul barăcilor. Kropp ţine sub braţ capacul rotund al unui butoiaş de margarină.

La marginea din dreapta a luncii e construită o latrină comună, şopron solid, cu acoperiş. Dar asta-i ceva pentru boboci, care n-au învăţat încă să tragă foloase din orice lucru. Noi căutăm ceva mai bun. Răspândite peste tot, se află diferite gherete mai mici, pentru acelaşi scop. Sunt pătrate, curate, tâmplărite din scânduri, închise de jur împrejur, cu un scaun excelent şi comod. Pe pereţii laterali au mânere, ca să poată fi transportate.

Ne adunăm trei în cerc şi luăm loc confortabil. În mai puţin de două ceasuri e sigur că nu ne vom mişca de aici.

Mi-aduc aminte cum la început, ca recruţi, în cazarmă, ne jenam când trebuia să ne ducem la latrina comună. Uşi nu erau, iar oamenii şedeau câte douăzeci unul lângă altul, ca în tren. Puteai să-i vezi dintr-o singură ochire — căci soldatul trebuie să fie pururea sub supraveghere.

De atunci, însă, am învăţat mai multe decât să biruim ruşinea asta. Cu vremea ne-am deprins cu altele şi mai şi.

Aici, lucrul acesta este aproape o voluptate. Nu mai ştiu de ce, pe vremuri, ne feream cu sfială de asemenea chestii; sunt doar tot atât de naturale ca mâncatul şi băutul. Şi poate că nici n-ar trebui să vorbim de ele, dacă la noi n-ar fi jucat un rol atât de însemnat — ceilalţi se deprinseseră de mult.

Pentru soldat, stomacul şi digestia sunt un domeniu mai familiar decât oricărui alt om. Trei sferturi din vocabularul ostaşului sunt luate dintr-însul, şi atât expresia celei mai înalte bucurii cât şi a celei mai profunde indignări găseşte aici cuvintele cele mai savuroase. Într-alt fel ar fi şi imposibil să te exprimi atât de limpede şi de lapidar. Familiile şi profesorii noştri au să se mire grozav când ne vom întoarce acasă — dar aici asta e limba universală.

Pentru noi toate manifestările acestea şi-au recăpătat caracterul de candoare, graţie răspândirii lor obligatorii. Mai mult: ne sunt atât de fireşti, că rezolvarea lor comodă e la fel de preţuită ca, bunăoară, o chintă regală, jucată subtil şi elegant. Nu degeaba s-a creat pentru flecărelile de tot felul cuvântul „taclale de latrină”; locurile acestea sunt colţişoare de taifas şi surogatul de cafenea ale vieţii cazone.

În acest moment ne simţim mai bine decât în cele mai luxoase closete cu faianţă albă. Acolo poate să fie mai igienic; aici însă e frumos.

Sunt ceasuri minunate când nu te gândeşti la nimic. Deasupra noastră se bolteşte cerul albastru. În zare plutesc baloane captive, galbene, luminate violent, şi nouraşii albi ai obuzelor antiaeriene, explodate recent. Uneori, când urmăresc un avion, ţâşnesc în sus ca un snop.

Duduirea surdă de pe front se aude doar ca o furtună foarte depărtată. Bondarii care trec în zbor o acoperă cu bâzâitul lor.

De jur împrejurul nostru se aşterne lunca înflorită. Firele subţiri de iarbă se leagănă; fluturi albi se clatină ca beţi, plutesc în vântul cald şi moale al verii târzii; noi citim scrisori şi ziare şi fumăm, ne scoatem capelele şi le punem lângă noi, vântul se joacă în părul nostru, se joacă mereu cu vorbele şi gândurile noastre.

Cele trei latrine stau în mijlocul macilor roşii ca sângele...

Punem capacul butoiaşului de margarină pe genunchi şi avem astfel o masă bună pentru jocul de cărţi. Kropp are foiţele la el. După fiecare partidă isprăvită jucăm una de popa-prostu. Am putea să stăm aşa o viaţă întreagă.

Sunetele unei armonici se aud dinspre barăci. Uneori lăsăm cărţile din mână şi ne uităm unii la alţii. Careva spune atunci: „Măi băieţi, băieţi...” sau: „Ne puteam arde urât...” şi o clipă rămânem muţi. În noi e un simţământ puternic şi reţinut; fiecare îşi dă seama de el, şi pentru asta nu-i nevoie de vorbe multe. Cât de uşor s-ar fi putut întâmpla ca astăzi să nu şedem pe latrinele astea; mult n-ar fi lipsit. Şi de aceea totul e nou şi bun — macul roşu şi mâncarea gustoasă, ţigările şi vântul verii.

Kropp întreabă:

— L-a mai văzut vreunul din voi pe Kemmerich?

— E la Sfântul Iosif, răspund eu.

Müller spune că i-a trecut un glonţ prin coapsă, paşaport bun pentru concediu acasă.

Hotărâm să-l vizităm după-amiază.

Kropp scoate o scrisoare:

— Kantorek