Râdem. Müller îşi aruncă ţigara şi zice:

— Pe ăsta aş vrea să-l văd aici.

*

Kantorek a fost dirigintele nostru, un domn mărunţel şi sever, în redingotă cenuşie, cu o faţă ţuguiată ca de şoarece. Era cam de înălţimea subofiţerului Kimmelstoss, „spaima Klosterbergului”. E fără îndoială caraghios că nenorocirile de pe lumea asta se trag mai totdeauna de pe urma oamenilor mărunţi de stat. Ei sunt mult mai energici şi mai nesuferiţi decât cei înalţi. Eu unul m-am ferit totdeauna să nimeresc în companii cu comandanţi de statură mică; aceştia sunt de cele mai multe ori nişte hingheri afurisiţi.

În orele lui de gimnastică, Kantorek ne-a ţinut discursuri atât de lungi, încât la un moment dat clasa noastră a pornit în bloc compact, sub comanda lui, la centrul de recrutare şi s-a prezentat la mobilizare. Îl văd şi acum înaintea mea, săgetându-ne prin sticlele ochelarilor şi întrebându-ne cu glasul emoţionat: „Mergeţi şi voi, camarazi, nu-i aşa?”

Educatorii aceştia au sentimentele totdeauna la-ndemână, în buzunarul vestei; şi nu-i de mirare, căci doar le împart cu ora. Dar pe atunci nu ne preocupau încă astfel de lucruri.

Unul dintre noi, ce-i drept, a şovăit şi n-a prea vrut să meargă. Acesta era Josef Behm, un băiat grav şi jovial. Până la urmă, însă, s-a lăsat convins; altminteri s-ar fi exclus singur din mijlocul nostru. Poate că mai erau şi alţii care gândeau ca dânsul; dar nimeni nu se putea ţine deoparte, căci pe vremea aceea până şi părinţii aveau repede pe buze cuvântul „laş”. Nu puteau bănui ce avea să urmeze. Înţelegători erau de fapt doar oamenii săraci şi simpli; ei au spus din capul locului că războiul e o pacoste, pe când cei bine situaţi nu ştiau ce să mai facă de bucurie, deşi tocmai ei ar fi putut să prevadă mai uşor consecinţele.

Katczinsky declară că asta-i din pricina culturii, că ea idiotizează. Şi ce spune Kat e lucru gândit.

Foarte ciudat că Behm a fost unul dintre cei dintâi care a căzut. La un atac s-a pomenit cu un glonţ în ochi; l-am lăsat în părăsire, crezându-l mort. De altfel nici nu l-am fi putut lua cu noi, pentru că trebuia să ne retragem în fugă. După amiază, deodată, l-am auzit strigând şi l-am văzut târându-se în faţa tranşeelor. În primul moment îşi pierduse doar cunoştinţa. Fiindcă nu vedea nimic şi-l înnebuneau durerile, nu folosea nici un adăpost, astfel că a fost împuşcat din cealaltă parte, mai înainte ca vreunul dintre ai noştri să poată ajunge până la el să-l ridice.

Kantorek, fireşte, nu poate fi învinuit de asta — unde am ajunge dacă asemenea lucru ar fi considerat drept o vină? Existau mii de Kantoreki, care erau încredinţaţi, toţi, că fac lucrul cel mai potrivit în chipul cel mai agreabil pentru ei.

Dar tocmai într-asta vedem noi falimentul lor.

Ei ar trebui să fie pentru noi, cei de optsprezece ani, intermediari şi conducători spre lumea maturizării, a muncii, a datoriei, a culturii şi progresului, călăuze către viitor. E adevărat că ne băteam uneori joc de ei şi le jucam mici feste, dar, în fond, aveam încredere în ei. Cu noţiunea de autoritate, ai cărei stegari erau, se îmbina în mintea noastră o mai mare înţelepciune şi o mai bună cunoaştere a oamenilor. Dar cel dintâi mort pe care l-am văzut a zdruncinat convingerea asta.

A trebuit să recunoaştem că vârsta noastră era mai onestă decât a lor; ei nu ne întreceau decât cu frazeologia şi cu îndemânarea.

Primul foc de baraj ne-a arătat eroarea noastră şi sub el s-a prăbuşit întreaga concepţie de viaţă, învăţată de la ei.

În timp ce dânşii încă mai scriau şi dădeau cu gura, noi am văzut lazarete şi muribunzi; în timp ce ei considerau că a sluji statul e fapta cea mai măreaţă, noi ştiam că teama de moarte e mai covârşitoare. Asta însă n-a făcut din noi nişte răzvrătiţi, dezertori sau laşi — aceşti termeni îi aveau ei cu uşurinţă pe buze; noi ne iubeam patria, ca şi ei, şi, la fiecare atac, înaintam cu curaj; ştiam însă acum să facem diferenţieri, învăţasem dintr-o dată să vedem. Şi vedeam că nu ne mai rămânea nimic din lumea lor. Ne-am pomenit brusc îngrozitor de singuri — şi singuri trebuia să învingem această stare de lucruri.

*

Înainte de a ne duce la Kemmerich îi împachetăm lucrurile; va avea nevoie de ele pe drum.

În lazaret e forfotă mare; miroase ca de obicei a carbol, a puroi şi a năduşeală. Noi, cei din barăci, suntem obişnuiţi cu multe, dar aici parcă totul te leşuieşte. Întrebăm din om în om unde zace Kemmerich; îl găsim într-o sală mare şi ne primeşte cu o expresie vagă de bucurie şi de emoţie nevolnică. În vreme ce zăcuse fără cunoştinţă i se furase ceasornicul.

Müller scutură din cap:

— Nu ţi-am spus eu că un ceasornic aşa de bun nu se ia pe front?

Müller e cam necioplit şi autoritar. Altfel şi-ar ţine gura, căci oricine poate să vadă că bietul Kemmerich nu va mai ieşi teafăr din sala asta. Dacă-şi va găsi ceasul, e tot una; cel mult, de-ar fi să-l trimitem acasă.

— Cum mai merge, Franz? întrebă Kropp.

Kemmerich îşi lăsă capul în piept:

— Destul de bine. Numai dacă nu m-ar ţine afurisitele astea de dureri din picior.

Ne uităm la pătura lui. Piciorul îi e pus sub un coş de sârmă, şi pătura se bolteşte înalt deasupra. Îl izbesc pe Müller în fluierul piciorului, căci ar fi în stare să-i spună lui Kemmerich ce ne-au destăinuit sanitarii afară: că nefericitul nici nu mai are picior. I-a fost amputat.

Are o faţă îngrozitoare, galbenă şi lividă, iar pe obraz s-au şi adâncit cutele acelea străine pe care le cunoaştem atât de bine, pentru că le-am văzut de o sută de ori. De fapt nici nu sunt măcar cute; mai degrabă semne. Sub piele nu mai circulă şuvoiul vieţii; a fost împins până la marginile trupului şi, dinăuntru, îşi face loc moartea; pe ochi a şi pus stăpânire.

Aici zace comandantul nostru Kemmerich, care nu demult a mai fript cu noi carne de cal şi a stat