chircit într-o pâlnie de obuz; e încă el, şi totuşi nu mai e el: imaginea lui s-a şters, a devenit nedesluşită ca o placă fotografică pe care s-au imprimat două imagini. Până şi glasul îi e precum cenuşa.

Mi-aduc aminte de ziua plecării noastre. Mama lui, o femeie de treabă, grasă, l-a condus la gară. Şi plângea fără încetare; faţa i se buhăise de atâta plâns. Kemmerich se jena din pricina asta, căci ea era cea mai puţin stăpânită dintre toţi, aproape că se topea în grăsime şi apă. Şi unde mai pui că pe mine pusese ochii şi mereu mă apuca de braţ şi mă implora să am grijă de Franz pe front. E drept că şi avea un obrăjor ca de copil şi oase atât de moi, că după patru săptămâni de raniţă în spinare s-a ales cu picioare plate. Dar cum să ai grijă de cineva în tranşee!

— Acum au să te trimită acasă, zice Kropp. Altminteri ar fi trebuit să mai aştepţi trei, patru luni până să capeţi permisie.

Kemmerich dă din cap. Nu pot să mă uit la mâinile lui, sunt ca de ceară. Sub unghii mai are noroi din tranşee, vânăt ca otrava. Îmi trece prin gând că unghiile astea vor urma să crească, multă vreme de-aici înainte, buruieni fantomatice de hrubă, când Kemmerich de mult nu va mai respira. Le văd înaintea mea aievea: se răsucesc ca nişte tirbuşoane, şi cresc, şi cu ele părul pe craniul în descompunere, ca iarba din argila grasă, întocmai ca iarba — cum se poate una ca asta?

Müller se apleacă:

— Ţi-am adus lucrurile, Franz.

Kemmerich arătă cu mâna:

— Puneţi-le sub pat.

Müller se execută. Kemmerich începe iar să vorbească de ceasornic. Cum naiba să-l liniştim fără să-i trezim vreo bănuială?

Müller iese de sub pat cu o pereche de cizme de aviator. Sunt cizme englezeşti, superbe, din piele moale, galbenă, care ajung până la genunchi şi se leagă cu şireturi până sus, încălţăminte râvnită de toţi. Müller e entuziasmat la vederea lor; compară tălpile cu ale bocancilor lui butucănoşi şi întrebă:

— Vrei să iei cu tine şi cizmele astea, Franz?

Tustrei ne gândim la acelaşi lucru; chiar dacă s-ar înzdrăveni, tot nu i-ar mai trebui decât una; pentru el, cizmele n-ar avea deci nici o valoare. Dar aşa cum stau lucrurile acum, ţi-e mai mare mila să le laşi acolo — căci sanitarii au să le şterpelească fără doar şi poate îndată ce va muri.

Müller repetă:

— Nu vrei să le laşi aici?

Kemmerich nu vrea. Este lucrul cel mai bun.

— Am putea face schimb, propune Müller. Pe-aici ne-ar prinde straşnic de bine.

Dar Kemmerich nu se lăsă înduplecat.

Îi fac lui Müller semn cu piciorul şi el pune frumoasele cizme, şovăitor, înapoi sub pat.

Mai vorbim de una, de alta, apoi ne luăm rămas bun.

— Numai bine, Franz.

Îi făgăduiesc să vin şi mâine. Müller îi promite şi el; se gândeşte la cizmele cu şireturi şi de aceea vrea să fie negreşit de faţă.

Kemmerich geme. Are febră. Afară oprim pe un sanitar şi încercăm să-l convingem să-i facă lui Kemmerich o injecţie.

El refuză:

— Dacă ar fi să dăm morfină tuturora, ne-ar trebui butoaie întregi.

— Pe semne că tu îngrijeşti numai ofiţeri, zice Kropp cu ostilitate.

Mă amestec repede în vorbă şi mă grăbesc să-i dau sanitarului o ţigară. O ia. Apoi îl întreb:

— Dar, mă rog, ai măcar dreptul să faci injecţii?

Sanitarul se simte jignit:

— Dacă nu credeţi, ce mai întrebaţi?

Îi mai vâr câteva ţigări în palmă:

— Fă-ne plăcerea...

— Ei haide, fie! zice.

Kropp intră cu el în salon; n-are încredere în el şi vrea să vadă ce face. Noi aşteptăm afară.

Müller începe iar să vorbească de cizme:

— Mă, teribil mi-ar veni! În bărcile astea fac băşici peste băşici. Şi ce crezi: o s-o ducă până mâine după instrucţie? Dacă se curăţă la noapte, putem să ne ştergem pe bot de cizme...

Albert se întoarce:

— Credeţi că...? întrebă el.

— Salutare! face Müller, tăindu-i vorba.

Pornim spre barăci. Eu mă gândesc la scrisoarea pe care va trebui s-o scriu mâine mamei lui Kemmerich. Mă înfior; aş bea un rachiu.

Müller smulge fire de iarbă şi le roade între dinţi. Deodată, micul Kropp îşi aruncă ţigara, o striveşte sălbatic sub picioare, se uită împrejur cu faţa descompusă şi halucinată şi îngăimează:

— Porcărie! Mama ei de porcărie!

Mergem mai departe, cale lungă. Kropp s-a liniştit; cunoaştem asta, sunt pandaliile frontului; pe toţi ne apucă odată şi odată.

Müller îl întrebă:

— Şi ce ţi-a scris Kantorek?

Kropp râde:

— Cică noi ăştia am fi tineretul de fier.

Râdem tustrei, acum. Kropp înjură; e bucuros că poate vorbi.

Da, aşa gândesc ei, aşa gândesc cei o sută de mii de Kantoreki! Tineretul de fier. Tineret! Toţi câţi suntem aici n-avem mai mult de douăzeci de ani. Dar tineri? Tineret? Tinereţe? E mult de atunci. Suntem oameni bătrâni.

 

 

II

 

Mi se pare ciudat când mă gândesc că acasă, într-un sertar, se află o dramă începută: Saul, şi un teanc de poezii. Câte seri n-am stat aplecat deasupra lor! Mai toţi am făcut de-astea; dar acum mi se pare atât de nefiresc, încât nici nu-mi mai pot închipui cum a fost posibil.

De când suntem aici, tot trecutul nostru e rupt de noi, fără ca vreunul să fi contribuit cu ceva la asta. Căutăm uneori să înţelegem şi să găsim o explicaţie, dar nu reuşim niciodată. Tocmai pentru noi, cei de douăzeci de ani, toate sunt neclare: pentru Kropp, pentru Müller, pentru mine, pentru toţi cei pe care Kantorek îi numeşte tineretul de fier. Oamenii mai în vârstă sunt, toţi, legaţi zdravăn de trecut. Şi e lesne de înţeles; au neveste, copii, profesii şi interese, care, toate, sunt atât de puternice încât războiul nu le poate destrăma. Noi însă, cei de douăzeci de ani, nu-i avem decât pe părinţii noştri şi, unii dintre noi, câte o drăguţă. Asta nu-i mult — căci la vârsta noastră autoritatea părinţilor e mai slabă ca oricând, iar fetele n-au încă întâietate. Pe lângă astea, multe altele nu avem; câteva exaltări, câteva preferinţe şi şcoala; şi nici dintre ele nu ne-a rămas nimic. Viaţa noastră n-a ajuns încă mai departe.

Kantorek ar spune că ne-am