aflat tocmai în pragul vieţii. Cam aşa şi este. Nu eram încă înrădăcinaţi. Războiul ne-a atras în vâltoarea lui. Pentru ceilalţi, vârstnicii, războiul e o întrerupere; ei pot gândi dincolo de el. Noi însă am fost luaţi de puhoi şi nu vedem cum se va sfârşi. Deocamdată tot ce ştim este că ne-am sălbăticit în chip neobişnuit şi întristător, deşi nici măcar trişti nu mai ştim să fim, uneori.

 

*

 

Dacă Müller râvneşte la cizmele lui Kemmerich, asta nu înseamnă că-i mai puţin mâhnit decât altul care, din pricina întristării, n-ar îndrăzni să se gândească la ele. Müller, însă, ştie să facă deosebiri. Dacă cizmele i-ar putea fi de folos lui Kemmerich, Müller ar prefera să umble desculţ pe sârmă ghimpată decât să plănuiască în ce fel să pună mâna pe ele. Aşa însă, cizmele sunt ceva ce n-are nici o legătură cu starea lui Kemmerich, pe câtă vreme lui Müller i-ar prinde foarte bine. Kemmerich o să moară; ce importanţă are cine va pune mâna pe cizme! Şi atunci, de ce să nu umble Müller după ele? La urma urmei, el are mai mult drept asupra lor decât un sanitar oarecare. Dacă ar sta să aştepte moartea lui Kemmerich, ar fi prea târziu. Tocmai de aceea Müller le pândeşte de pe acum.

Am pierdut înţelegerea pentru alte corelaţii, deoarece toate sunt artificiale. Numai faptele sunt exacte şi importante pentru noi. Iar cizmele bune nu se găsesc peste tot.

 

*

 

Pe vremuri şi lucrurile astea se petreceau altfel. Când ne-am dus la centrul de recrutare, eram douăzeci de băieţi din aceeaşi clasă, şi unii dintre noi, cei mai zburdalnici, s-au bărbierit pentru prima oară, în comun, înainte de a păşi în curtea cazărmii. N-aveam planuri de viitor bine conturate; numai pentru puţini preocupările cu privire la carieră şi profesie erau atât de bine conturate, încât să poată fi privite drept un ideal de viaţă; în schimb, ne furnicau prin cap mii de idei nebuloase, care dădeau vieţii şi chiar războiului, în ochii noştri, un caracter idealizat şi aproape romantic.

Zece săptămâni am făcut instrucţie cazonă. În acest timp am fost transformaţi mai radical decât în zece ani de şcoală. Am învăţat că un nasture bine lustruit are mai multă însemnătate decât patru volume de Schopenhauer. La început miraţi, apoi scârbiţi şi în cele din urmă indiferenţi, ne-am dat seama că nu spiritul se află pe primul plan, ci peria de ghete; nu ideea, ci sistemul; nu libertatea, ci instrucţia cazonă. Cu entuziasm şi voie bună am devenit soldaţi; dar s-a făcut totul pentru a alunga din noi şi entuziasmul şi voia bună. După trei săptămâni nu ni s-a mai părut ciudat că un factor poştal cu galoane are mai multă putere asupra noastră decât au avut pe vremuri părinţii, profesorii şi toate somităţile culturale de la Platon până la Goethe. Cu ochii tineri şi treji vedeam că noţiunea clasică de patrie a dascălilor noştri se cristaliza aici, deocamdată, în renunţarea la personalitate, astfel cum n-am fi pretins vreodată nici slugilor celor mai de rând. Salutul, poziţia de drepţi, marşul de defilare, prezentarea armei, la dreapta-mprejur, la stânga-mprejur, pocnitul călcâielor, înjurăturile şi miile de mizerii: hotărât, ne închipuisem cu totul altfel misiunea noastră şi descopeream subit că eram dresaţi pentru eroism ca nişte cai de circ. Dar ne-am obişnuit repede. Ba am înţeles chiar că unele din aceste lucruri sunt necesare, pe cât erau altele de inutile. Soldatul are mirosul fin pentru asemenea discernăminte.

 

*

 

În serii de câte trei şi patru, clasa noastră a fost împrăştiată în diferite grupe, împreună cu pescari frizoni, cu ţărani, lucrători şi meseriaşi cu care ne-am împrietenit repede. Kropp, Müller, Kemmerich şi cu mine am fost repartizaţi la grupa a noua, de sub comanda subofiţerului Himmelstass.

Himmelstoss trecea drept cel mai afurisit din toată cazarma şi se mândrea cu asta. Un omuleţ mărunt, îndesat, care servise doisprezece ani în armată, cu mustaţa roşcată, răsucită în sus, factor poştal în civilitate. Pe Kropp, Tjaden, Westhus şi pe mine ne persecuta cu predilecţie, pentru că simţea împotrivirea noastră mută.

Într-o dimineaţă i-am făcut patul de paisprezece ori. Mereu găsea câte ceva de obiectat şi arunca totul jos. Muncind douăzeci de ceasuri — cu pauze, bineînţeles — am uns o pereche de cizme străvechi, tari ca piatra, făcându-le moi ca untul, că nici chiar Himmelstoss n-a mai avut nimic de cârtit; din ordinul lui am frecat cu o perie de dinţi scândurile întregului dormitor al plutonului; pe Kropp şi pe mine ne-a pus să curăţăm de zăpadă curtea cazărmii cu o perie de haine şi un făraş, şi am fi rezistat până la îngheţ dacă n-ar fi trecut din întâmplare un locotenent care ne-a gonit şi s-a răstit cumplit la Himmelstoss. Din păcate, însă, rezultatul a fost că Himmelstoss s-a înfuriat şi mai tare pe noi. Patru săptămâni în şir am stat în toate duminicile de santinelă şi tot atâta timp planton în cameră; cu întreg echipamentul şi cu arma am executat pe o pârloagă moale şi udă comenzile: „Culcat” şi „Drepţi”, „Culcat” şi „Drepţi”, până ce n-am mai fost decât un bulgăre de noroi şi am căzut grămadă; patru ceasuri mai târziu i-am arătat lui Himmelstoss tot echipamentul curăţat ca în palmă, ce-i drept, cu mâinile roase până la sânge; alături de Kropp, Westhus şi Tjaden am stat un sfert de ceas în poziţie de drepţi, fără mănuşi, pe un ger năprasnic, cu degetele goale lipite de ţeava îngheţată a armei, pândiţi cu viclenie de Himmelstoss, care aştepta cea mai mică mişcare spre a constata o nesupunere; noaptea la orele 2 am alergat în cămaşă, de la etajul cel mai de sus al cazărmii până în curte, pentru că izmenele mele ieşiseră cu câţiva centimetri în afara scăunelului pe care fiecare trebuia să-şi aşeze efectele. Lângă mine alerga subofiţerul de serviciu Himmelstoss şi mă călca pe degetele picioarelor; la instrucţia cu baioneta, trebuia să lupt totdeauna cu Himmelstoss, eu având în mână o rangă grea de fier, iar el o puşcă uşoară de lemn, astfel că-i era uşor să mă lovească şi să mă umple de vânătăi