pe braţe. E drept că, odată, într-o împrejurare de acest fel, m-a cuprins o furie atât de grozavă că m-am năpustit orbeşte asupra lui şi l-am izbit în burtă cu asemenea furie, că s-a dat de-a berbeleacul. Când s-a dus să raporteze, comandantul companiei şi-a bătut joc de el, spunându-i că altădată să fie cu mai multă băgare de seamă; îl ştia bine pe Himmelstoss şi părea că se bucură de ceea ce păţise. Am ajuns un căţărător perfect pe dulapuri; peste puţin, la instrucţie, n-am mai avut rival în mişcările de îndoire a genunchilor şi de aşezare pe vine; toţi tremuram numai când îi auzeam glasul, dar de înfrânt n-a izbutit să ne înfrângă mârţoaga asta de poştă sălbăticită.

Când Kropp şi cu mine, în cantonamentul de barăci căram într-o duminică, atârnate de o prăjină, hârdaiele latrinei prin curtea cazărmii, iar Himmelstoss, spilcuit, gata de plecare, trecând pe lângă noi şi, oprindu-se în faţa noastră, ne-a întrebat cum ne place munca asta, ne-am prefăcut că ne poticnim şi i-am golit hârdăul peste picioare. Himmelstoss s-a înfuriat, dar noi ne uşurasem.

— Pentru asta vă paşte carcera, răcnise el.

Kropp se săturase:

— Mai înainte, însă, la raport, o să spunem şi noi ce-avem de spus.

— Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu un subofiţer? spumega Himmelstoss. Ai înnebunit? Să nu-ţi aud pliscul până ce nu eşti întrebat. Ce-ai de gând să faci?

— Să-l raportez pe domnul subofiţer! zisese Kropp, luând poziţia de drepţi.

Acum îşi dădu seama şi Himmelstoss că se îngroşase gluma şi-şi văzu de drum fără să mai scoată o vorbă. Înainte de a pleca, mai mârâi doar; „Las' că vă arăt eu” — dar se isprăvise cu persecuţiile. A mai încercat o dată, pe pârloagă, cu „Culcaţi” şi „Drepţi” şi „Înainte, marş-marş”. Ne-am supus, ce-i drept, comenzilor, căci ordinul e ordin, se execută şi nu se discută. Însă le executam atât de lent încât îl adusesem la disperare pe Himmelstoss. Agale de tot ne lăsam în genunchi: apoi pe braţe şi aşa mai departe; între timp, furios, el şi dăduse altă comandă. Mai înainte ca pe noi să ne treacă sudorile, răguşea el.

Apoi ne-a lăsat în pace. Ne mai făcea, ce-i drept, porci dar o spunea cu respect.

Se găseau la cazarmă şi mulţi caporali de treabă, mai înţelegători; ba cei de treabă erau chiar în număr mai mare. Dar partea proastă era că fiecare voia să-şi păstreze cât mai multă vreme postul acesta excelent în patrie, şi asta nu se putea decât dacă erau milităroşi cu recruţii.

Datorită acestui fapt cred că am avut parte de toate şicanele imaginabile ale vieţii de cazarmă, şi nu o dată am urlat de ciudă. Unii dintre noi s-au şi îmbolnăvit din pricina asta, ba Wolf a şi murit de pneumonie. Ni s-ar fi părut însă că suntem caraghioşi dacă am fi îngenuncheat. Ne-am călit, am devenit bănuitori, nemiloşi, răzbunători, cruzi — şi asta a fost foarte bine, căci tocmai însuşirile acestea ne lipseau. Dacă am fi fost trimişi în tranşee fără o asemenea perioadă de instrucţie, probabil că cei mai mulţi dintre noi ar fi înnebunit. Aşa, însă, eram pregătiţi pentru cele ce ne aşteptau.

Nu ne-am prăpădit, ne-am adaptat; cei douăzeci de ani ai noştri, care ne îngreunau atâtea altele, aici ne-au fost de folos. Principalul, însă, e că s-a trezit în noi un sentiment viguros şi practic de solidaritate, care a crescut în tranşee şi a devenit tot ce războiul a produs mai bun: camaraderia!

 

*

 

Stau la patul lui Kemmerich. Se topeşte văzând cu ochii. În jurul nostru e fierbere mare. A sosit un tren sanitar şi se aleg răniţii care pot fi transportaţi. Pe lângă patul lui Kemmerich trece medicul, dar nici nu se uită la el.

— Data viitoare, Franz, îi spun eu.

El se ridică în coate pe pernă:

— Mi-au amputat piciorul.

Aşadar tot a aflat. Dau din ochi şi răspund:

— Fii mulţumit că ai scăpat cu atât.

Kemmerich tace. Eu urmez:

— Puteau să ţi le taie pe amândouă, Franz. Wegeler şi-a pierdut braţul drept. Asta-i mult mai rău. Şi unde mai pui să au să te trimită acasă.

Kemmerich se uită la mine:

— Crezi?

— Se-nţelege.

Kemmerich repetă:

— Crezi?

— Sigur, Franz. Trebuie numai să te mai întremezi după operaţie.

Kemmerich îmi face semn să mă apropii. Mă aplec peste el şi-mi şopteşte:

— Eu nu cred.

— Nu vorbi prostii, Franz; peste câteva zile o să-ţi dai singur seama. Ce mare lucru, un picior amputat; aici se repară şi beteşuguri mai grele.

Kemmerich ridică o mână:

— Uită-te numai la degetele astea.

— E de la operaţie. Mănâncă zdravăn şi-ai să vezi cum te refaci. Vi se dă mâncare bună?

Kemmerich mi-arată o farfurie încă pe jumătate plină cu mâncare. Mă enervez:

— Trebuie să mănânci, Franz. Mâncarea e cel mai important lucru. O duceţi destul de bine aici.

El dă din mână cu dispreţ. După o pauză zice încet:

— Pe vremuri am vrut să mă fac inspector silvic.

— Mai poţi şi acum, îl consolez eu. Se pun în ultima vreme proteze admirabile; nici nu bagi de seamă că-ţi lipseşte ceva. Se leagă de muşchi. La protezele de mână poţi să mişti degetele şi să lucrezi, ba chiar să şi scrii. Şi-apoi în domeniul ăsta, au să se mai inventeze o mulţime de alte lucruri.

Kemmerich rămâne câtva timp nemişcat. Apoi zice:

— Poţi să iei cizmele mele cu şireturi şi să i le dai lui Müller.

Încuviinţez din cap şi mă gândesc ce cuvinte de încurajare să-i mai spun. Buzele i-au dispărut, gura i s-a făcut mai mare, dinţii îi ies în afară şi parcă ar fi de cretă. Carnea se topeşte, fruntea se bolteşte mai tare, oasele fălcilor străpung obrazul. Scheletul îşi face drum. Ochii se scufundă în orbite. Peste câteva ceasuri, totul se va fi sfârşit.

Nu e primul pe care-l văd aşa; dar noi doi am crescut împreună, şi asta, oricum, e altceva. Mi-am copiat temele din caietele lui. La şcoală purta un costum cafeniu cu cordon, şi mânecile erau roase. Dintre noi, el era singurul care ştia să facă roata mare la bara fixă. Părul îi cădea ca mătasea pe obraz când făcea roata. De aceea