Mă uit la cizmele mele. Sunt mari şi butucănoase, cu pantalonii vârâţi înăuntru; când stau în picioare, par gros şi voinic în burlanele astea. Dar când ne ducem la scăldat şi ne dezbrăcăm, avem deodată iarăşi picioare pirpirii şi umeri înguşti. Atunci nu mai suntem soldaţi, ci nişte băieţandri; nici n-ai crede că putem căra raniţe în spinare. E o privelişte ciudată să ne vezi goi; în clipele acelea suntem civili şi aproape că ne şi simţim aşa.

La baie, Franz Kemmerich era mic şi sfrijit ca un copil. Iar acum zace aici; de ce oare? Ar trebui adusă toată omenirea la patul lui, ca să se spună tuturora: Băiatul ăsta e Franz Kemmerich, de nouăsprezece ani şi jumătate, şi nu vrea să moară. Nu-l lăsaţi să moară!

Gândurile mi se încâlcesc. Aerul îmbâcsit de carbol şi de duhoarea cauterizărilor otrăveşte plămânii; e ca o pastă lipicioasă care sufocă.

Se întunecă. Faţa lui Kemmerich pierde orice culoare, se detaşează de pe pernă şi e atât de palidă că aduce cu argintul. Gura i se mişcă încet. Mă apropii de el. Şopteşte:

— Dacă-mi găsiţi ceasul, trimiteţi-l acasă.

Nu-l contrazic. Nu mai are nici un rost. Nu mai poate fi convins. Mă seacă la inimă neputinţa mea. Fruntea aceasta cu tâmplele adâncite, gura asta care nu mai e decât dantură, nasul ăsta ascuţit! Şi biata femeie grasă şi scăldată în lacrimi de acasă, căreia trebuie să-i scriu. De-aş isprăvi odată cu scrisoarea!

Infirmieri trec prin sală cu sticle şi căldări. Unul se opreşte, îi aruncă lui Kemmerich o privire iscoditoare şi se depărtează. Se vede că aşteaptă ceva: probabil că are nevoie de pat.

Mă apropii mai mult de Franz şi-i vorbesc, ca şi cum asta l-ar putea salva:

— Poate că te vor trimite la căminul de convalescenţi de la Klosterberg, Franz; ştii, acolo, între vile. O să stai la fereastră şi o să priveşti peste câmp şi o să vezi până la cei doi copaci din parc. Acum, când se coc grânele, e timpul cel mai frumos; seara, la scăpătatul soarelui, ogoarele par de sidef. Dar aleea cu plopi de lângă pârâul mănăstirii, unde pescuiam costreşi! Te pomeneşti c-o să-ţi faci iar un acvariu şi o să îngrijeşti de peşti; o să poţi ieşi fără să ceri voie şi o să poţi cânta la pian când ţi-o plăcea.

Mă aplec peste capul lui, care se află acum în umbră. Răsuflă încă, încetişor. Faţa îi e umedă; Kemmerich plânge. Ce prostie am făcut, să-i vorbesc despre toate neroziile astea!

— Haide, haide, Franz! îi spun luându-l de umăr şi lipindu-mi obrazul de-al lui. Vrei să dormi?

Kemmerich nu răspunde. Lacrimile i se rostogolesc pe faţă. Aş vrea să le şterg, dar batista mea e prea murdară.

Trece un ceas. Stau încordat şi-i urmăresc fiecare mişcare; poate vrea să mai spună ceva. Măcar de-ar deschide gura şi ar ţipa! Dar el plânge numai, cu capul întors. Nu vorbeşte de mama şi de surorile lui, nu spune nimic, a trecut poate de mult peste astea; este singur cu mica lui viaţă de nouăsprezece ani şi plânge pentru că-l părăseşte.

E cea mai absurdă şi grea despărţire pe care am trăit-o vreodată, cu toate că, mai târziu, atunci când i-a venit rândul lui Tjaden, a fost şi cu el destul de greu; o chema pe maică-sa urlând, om voinic ca ursul, şi-i ţinea pe medic la distanţă de patul său, cu ochii holbaţi, îngrozit, ameninţându-l cu baioneta, până ce şi-a dat sufletul.

Deodată Kemmerich geme şi începe să horcăie.

Sar în sus, mă năpustesc afară şi întreb:

— Unde-i doctorul? Unde-i doctorul?

Când zăresc halatul alb, mă agăţ de el:

— Veniţi repede; moare Franz Kemmerich!

Medicul se desprinde şi întreabă pe un sanitar:

— Ce mai e şi asta?

Sanitarul răspunde:

— Patul 26, picior amputat.

Doctorul se zborşeşte:

— Ce pot să ştiu eu? Am amputat azi cinci picioare. Mă dă la o parte, îi spune sanitarului: „Vezi dumneata ce e!” şi dă fuga în sala de operaţii.

Tremur de mânie când pornesc cu sanitarul. Omul se uită la mine şi zice:

— O operaţie după alta de la 5 dimineaţa... nebunie curată, măi băiete. Şi numai azi şaisprezece morţi — cu al tău şaptesprezece. Au să fie cu siguranţă douăzeci.

Mi se face rău şi, deodată, mă părăsesc puterile. Nu mai înjur, e o prostie; aş vrea să cad şi să nu mă mai ridic niciodată.

Am ajuns la patul lui Kemmerich. E mort. Faţa îi e încă umedă de lacrimi. Ochii sunt pe jumătate închişi şi galbeni ca nişte nasturi vechi de os.

Sanitarul îmi păleşte una în coaste:

— Îi iei tu lucrurile?

Dau din cap. Sanitarul adaugă:

— Trebuie să-l ducem numaidecât de aici; avem nevoie de pat. Afară stau înşiraţi pe culoare.

Iau lucrurile şi-i desprind lui Kemmerich tăbliţa de identitate de pe piept. Sanitarul întrebă de livretul lui militar. Nu e aici. Îi răspund că poate să fie la cancelarie şi plec. Îndărătul meu, îl întind pe Kemmerich pe o foaie de cort.

În faţa uşii, întunericul şi vântul sunt ca o mângâiere pentru mine. Răsuflu din fundul plămânilor şi simt ca niciodată, pe obraz, aerul cald şi mătăsos.

Gânduri despre fete, despre pajişti înflorite şi nori albi îmi flutură deodată prin cap. Picioarele, în cizme, înaintează; iuţesc paşii, alerg. Soldaţi trec pe lângă mine, convorbirile lor mă enervează, deşi nu le înţeleg. Pământul e doldora de forţe care-mi pătrund prin tălpi în trup. Noaptea e încărcată de electricitate; frontul uruie grav, ca un concert de tobe. Mădularele mele se mişcă mlădios, îmi simt încheieturile vânjoase, pufăi şi gâfâi. Noaptea trăieşte, eu trăiesc. Mi se face foame, o foame mai aprigă decât cea care urcă din stomac.

Müller e în faţa barăcii şi mă aşteaptă. Îi dau cizmele. Intrăm şi le încearcă. Îi vin ca de comandă.

Cotrobăie printre proviziile sale şi-mi întinde o bucată mare de salam. Apoi bem ceai fierbinte cu rom.

III

Ne sosesc rezerve. Golurile se umplu şi, peste puţin, saltelele de paie din barăci sunt toate ocupate. Unii dintre noii-sosiţi sunt oameni bătrâni, dar de la cercurile de recrutare ne-au