— Ai văzut puştimea?

Dau din cap. Facem pe grozavii, ne bărbierim în curte, băgăm mâinile în buzunare, îi măsurăm pe boboci de sus până jos şi avem impresia că suntem leaturi străvechi.

Katczinsky ni se alătură. Trecem prin grajduri şi ajungem la oamenii de rezervă, care tocmai primesc măşti contra gazelor şi cafea. Kat întreabă pe unul dintre cei mai tineri:

— Fac pariu că de mult n-aţi mai păpat ceva solid, aşa-i?

Băiatul se strâmbă:

— Dimineaţa pâine de napi, la prânz napi fierţi, seara cotlete de napi şi salată de napi.

Katczinsky fluieră cu un aer de mare cunoscător:

— Pâine de napi? Păi, aţi avut noroc, că acum au început să facă pâine şi din talaş. Dar tu, ce-ai zice de nişte fasolică? Ai vrea o porţioară?

Băiatul se roşeşte:

— De ce-ţi baţi joc de mine?

Katczinsky nu spune decât: „Adu-ţi gamela”.

Îl urmăm curioşi. Ne duce la o donicioară de lângă salteaua lui. Şi doniţa e pe jumătate plină de fasole cu carne. Katczinsky stă în faţa ei ca un general şi zice:

— Deschide ochii şi întinde mâna! Asta-i parola la prusaci.

Suntem uluiţi. Întreb:

— Ia ascultă, Kat, cum de-ai pus mâna pe asta?

— Pătlăgică era bucuros că i-am golit cazanul. L-am fericit în schimb cu trei bucăţi de mătase de paraşută. Şi fasolea rece e tot atât de bună ca şi cea caldă.

Cu un gest de nabab îi toarnă băiatului o porţie în gamelă şi-i spune:

— Altă dată când te mai prezinţi aici cu gamela, să ai în mâna stângă o ţigară sau un pachet de tutun. Înţelegi?

Apoi se întoarce către noi:

— Vouă, fireşte, vă dau şi aşa.

*

Katczinsky e de neînlocuit, pentru că are un al şaselea simţ. Peste tot se găsesc asemenea oameni, dar nimeni nu-şi dă seama, când îi vede, că au această însuşire. În fiecare companie, întâlneşti unul sau doi. Katczinsky e însă cel mai iscusit din câţi am văzut. De meserie este — pare-mi-se — cizmar, dar asta n-are nici o importanţă; se pricepe la orice. E bine să fii prieten cu el. Şi noi, Kropp şi cu mine, suntem prietenii lui, iar Haie Westhus face şi el pe jumătate parte din grupul nostru. De fapt, Westhus e mai degrabă un fel de organ executoriu, căci el lucrează sub comanda lui Kat când se pune la cale o treabă la care e nevoie de pumni zdraveni. Atunci însă Haie se bucură şi de avantaje deosebite.

Sosim, bunăoară, noaptea, într-o localitate cu desăvârşire necunoscută, un cătun mizer. Observăm numaidecât că e sărăcit până la ziduri. Cvartirul e într-o mică fabrică întunecoasă, care a fost amenajată în acest scop. Înăuntru sunt paturi, adică nişte schelete de paturi: câteva scânduri acoperite cu o împletitură de sârmă.

Împletitura de sârmă e tare. O pătură pe care s-o punem sub noi se găseşte, căci ale noastre ne trebuie ca să ne acoperim. Şi foaia de cort e prea subţire.

Kat aruncă o singură privire şi-i spune lui Hale Westhus:

— Hai cu mine.

Şi pornesc în localitatea cu totul necunoscută. După o jumătate de oră se întorc cu braţele pline de paie. Kat a descoperit un grajd şi, înăuntru, paie. Acum am putea dormi confortabil dacă nu ne-ar tăia atât de cumplit la ramazan.

Kropp întrebă pe un artilerist care e de mai multă vreme în localitate:

— Există pe-aici vreo cantină?

Artileristul râde:

— Pofta-n cui, băiete! Aici nu-i rost de nimic. Nici o coajă de pâine nu găseşti.

— Cum? N-a mai rămas nici un localnic?

Celălalt scuipă:

— Ba da, mai sunt câţiva. Dar şi ei dau târcoale fiecărui cazan de mâncare şi cerşesc.

Asta e cam albastru. Va trebui deci să strângem cureaua şi să aşteptăm până mâine când soseşte aprovizionarea.

Îl văd însă pe Kat punându-şi capela şi-l întreb:

— Încotro, Kat?

— Să văd şi eu cum stă chestia.

Şi dă să iasă. Artileristul rânjeşte batjocoritor:

— Du-te, du-te! Vezi numai să nu-ţi rupi şalele la cărat!

Ne culcăm dezamăgiţi şi chibzuim dacă n-ar trebui să atacăm raţiile de rezervă. Dar e prea riscant. Încercăm deci să ne amăgim cu somnul.

Kropp rupe o ţigară în două şi-mi dă o jumătate. Tjaden vorbeşte de mâncarea lui naţională, fasole boabe cu slănină. Condamnă prepararea fără cimbru. În tot cazul trebuie gătit totul laolaltă şi nicidecum, Doamne fereşte, cartofii, fasolea şi slănina separat. Cineva mârâie că va face din Tjaden cimbru dacă nu-şi va ţine imediat gura. Pe dată se aşterne linişte în încăpere. Numai câteva lumânări pâlpâie în gâturi de sticlă, şi, din când în când, artileristul scuipă.

Suntem aproape adormiţi când se deschide uşa şi Kat îşi face apariţia. Mi se pare că visez: are două pâini sub braţ, iar în mână un sac cu carne de cal, din care picură sânge.

Tunarului îi cade luleaua din gură. Pipăie pâinea:

— Măi să fie al dracului! Pâine! Pâine adevărată! şi caldă încă.

Kat nu-şi pierde vremea să mai spună ceva. Are pâine, altceva nu interesează. Sunt convins că dacă ar rămâne singur în deşert, ar fi în stare să ofere într-un ceas o masă compusă din curmale, friptură şi vin.

Îi porunceşte scurt lui Haie:

— Spintecă nişte lemne.

Apoi scoate de sub tunică o tigaie, iar din buzunar un pumn de sare, ba chiar şi un boţ de untură; la toate s-a gândit. Haie face foc pe podea. Lemnele trosnesc în hala goală a fabricii. Ne dăm jos din paturi.

Tunarul nu ştie ce să facă. Chibzuieşte dacă ar fi bine să aducă elogii, pentru că astfel să se aleagă poate şi el cu ceva. Dar Katczinsky nici nu-l vede, parcă nici n-ar exista. Şi artileristul pleacă înjurând.

Kat se pricepe să frigă carnea de cal ca să se înmoaie bine. Nu e recomandabil s-o pui numaidecât în tigaie, căci atunci se întăreşte. Trebuie mai întâi fiartă în puţină apă. Noi ne aşezăm cu cuţitele în jur şi ne umplem burţile.

Aşa e Kat. Dacă în cursul unui an, într-o regiune oarecare, s-ar găsi numai într-o singură oră ceva de mâncare, exact în ceasul acela, ca mânat de o inspiraţie, Kat şi-ar pune capela în cap, ar ieşi, s-ar