El găseşte tot; când e frig, sobiţe şi lemne, fân şi paie, mese, scaune — mai ales însă haleală. E ceva misterios; ai zice că vrăjeşte totul din văzduh. Lovitura cea mai mare a dat-o în ziua când a adus patru cutii de homar. E drept că noi am fi preferat untură.

*

Stăm lungiţi de-a lungul barăcilor, în partea unde bate soarele. Miroase a gudron, a vară şi a picioare asudate.

Kat şade lângă mine, căci îi place să stea de vorbă. Azi la prânz am făcut un ceas exerciţiu de salut, pentru că Tjaden a salutat cam neglijent pe un maior. Asta nu-i mai iese lui Katczinsky din cap. Zice:

— Să vezi, mă, c-o să pierdem războiul fiindcă ştim să salutăm prea bine.

Kropp se apropie în picioarele goale, cu pantalonii suflecaţi. Îşi pune ciorapii spălaţi, pe iarbă, la uscat. Kat se uită la cer, scoate un zgomot puternic şi adaugă poetic:

— Toată fasolica, vere, pe muzica ei piere.

Cei doi încep să discute. Totodată pariază pe o sticlă de bere asupra rezultatului unei lupte aeriene care se dă deasupra noastră.

— Dacă solda şi mâncarea ar fi pentru toţi la fel, află, frăţioare, că de mult n-ar fi război.

Kropp, în schimb, e un cugetător. El propune ca viitoarele declaraţii de război să fie un fel de serbări populare cu bilete de intrare şi cu muzică, ca la luptele cu tauri. În arenă s-ar încăiera miniştri şi generalii celor două ţări, în chiloţi de baie şi înarmaţi cu reteveie. Şi învingătoare ar fi ţara acelora care ar rămâne în viaţă. Un asemenea sistem — asigură Kropp — e mult mai simplu şi mai eficace decât cel de acum, când luptă oameni care n-au nici în clin nici în mânecă unii cu alţii.

Propunerea place. Apoi convorbirea alunecă asupra instrucţiei de cazarmă.

Mie-mi revine în minte o imagine. Amiază dogoritoare în curtea cazărmii. Arşiţa apasă greu. Clădirile cazărmii par pustii. Totul doarme. Se aud toboşari exersând; s-au adunat undeva şi exersează stângaci, monoton, tâmpit. Ce triplu acord: arşiţa de amiază, curte de cazarmă şi răpăit de tobe!

Ferestrele cazărmii sunt goale şi întunecate. Din câteva atârnă pantaloni de doc, puşi la uscat. Te uiţi cu nostalgie într-acolo. Camerele sunt răcoroase.

O, dormitoare întunecoase şi mucede de pluton, cu paturi de fier, cu perne în carouri, cu dulapuri şi scăunele în faţa lor! Până şi voi puteţi fi ţinta unor dorinţe; aici pe front sunteţi chiar un reflex aproape legendar al patriei, o, voi încăperi pline de miros stătut de mâncăruri, de somn, de fum şi de uniforme!

Katczinsky le descrie pitoresc şi cu mare elan. Ce n-am da să ne putem întoarce la ele! Căci mai departe gândurile nici nu îndrăznesc să ne poarte.

O, voi ore de teorie în zorii zilei: „Din ce părţi se compune arma de 98?” — voi ore de gimnastică după amiază: „Pianiştii să iasă înainte. La dreapta-mprejur! Prezentaţi-vă în bucătărie la curăţatul cartofilor.”

Ne îmbătăm cu amintiri. Kropp râde subit şi exclamă:

— La Löhne schimbaţi trenul.

Acesta era jocul preferat al caporalului nostru. Löhne e o gară de tranzit. Pentru ca băieţii noştri plecând în permisie să nu se rătăcească acolo, Himmelstoss repeta cu noi în cazarmă transbordarea. Trebuia să învăţăm că la Löhne se trece printr-un pasaj subteran ca să ajungi la celălalt tren. Paturile înfăţişau pasajul subteran şi fiecare dintre noi trebuia să se aşeze la stânga patului. Apoi venea comanda: „La Löhne — schimbaţi trenul!”, iar noi, fulgerător, ne vâram sub paturi, ca să ieşim pe partea cealaltă. Treaba asta am repetat-o ceasuri întregi.

Între timp avionul german a fost doborât. Ca o cometă se prăbuşeşte într-o volbură de fum. Pe chestia asta Kropp a pierdut o sticlă de bere şi numără banii bombănind.

— Ca factor poştal, probabil că Himmelstoss e un om modest, spun eu după ce s-a potolit dezamăgirea lui Albert. Atunci cum se face că-i atât de câinos ca subofiţer?

Întrebarea asta îl înviorează din nou pe Kropp:

— Nu numai Himmelstoss e aşa; ca el sunt foarte mulţi. De cum au galoane sau sabie, se schimbă imediat, de parcă ar fi înghiţit beton armat.

— Uniforma e de vină, opinez eu.

— Cam aşa, răspunde Kat şi se instalează pentru un discurs mai lung. Dar motivul e altul. Vezi tu, dacă ai dresat un câine să mănânce cartofi şi-i pui apoi o bucată de carne în faţă, câinele o să se repeadă negreşit la bucata de carne, pentru că asta-i e firea. Iar dacă îi dai unui om o bucăţică de autoritate, se întâmplă la fel: o înhaţă la repezeală. Asta vine de la sine, pentru că, la drept vorbind, omul nu e în primul rând decât un animal, uns pe deasupra cu puţină civilizaţie, ca o felie de pâine cu untură. Milităria constă tocmai în faptul că mereu e unul care are putere mai mare decât celălalt. Răul e doar că fiecare se bucură de prea multă putere faţă de interior; un subofiţer faţă de un răcan, un locotenent faţă de un subofiţer, un căpitan faţă de un locotenent pot fi atât de haini, încât să-i facă să-şi piardă minţile. Şi pentru că fiecare ştie asta, se deprinde din capul locului cu asemenea apucături. Uite, să luăm lucrul cel mai simplu: venim de la instrucţie şi suntem morţi de oboseală. Deodată ni se comandă: „Cântaţi!” Bineînţeles, cântecul e cam leşinat, căci fiecare e mulţumit că-şi mai poate duce arma. Dar din pricina asta companiei i s-a şi ordonat: „La stânga-mprejur!” şi un ceas trebuie să facă instrucţie de pedeapsă. La întoarcere auzi din nou: „Cântaţi!”, dar acum se cântă în lege. Ce rost au toate astea? Comandantul companiei şi-a impus voinţa fiindcă are puterea s-o facă. Nimeni n-o să-l mustre pentru aşa ceva: din contra, o să fie lăudat că-i milităros. Dar ăsta-i doar un fleac; există lucruri şi mai şi, cu care ne fac zile fripte. Şi atunci vă întreb: indiferent de ce este în civilie omul nostru, în care profesie îşi poate permite asemenea lucruri fără să i se mute fălcile? Numai