— Cică fără disciplină nu se poate, observă Kropp în treacăt.

— Motive, hârâie Kat, găsesc ei totdeauna. Se prea poate să şi fie aşa. Dar până la persecuţie n-au voie să meargă. Încearcă însă să explici asta unui fierar sau unui argat sau unui muncitor, explică-i unui om simplu, şi doar de ăştia sunt cei mai mulţi pe aici; el vede doar că-i frecat şi trimis în tranşee, ştiind totdeauna perfect ce se cade şi ce nu. Ascultaţi-mă pe mine: faptul că soldatul de rând îndură atât de multe în tranşee e pur şi simplu uluitor! Uluitor, pur şi simplu!

Toţi îi dăm dreptate, deoarece fiecare dintre noi ştie că în tranşee încetează instrucţia cazonă, dar că la numai câţiva kilometri înapoia frontului reîncepe, de n-ar fi decât pentru nişte imense prostii: exerciţii de salut sau de pas descompus. Căci e lege ca soldatul să fie ocupat în orice moment.

Deodată îşi face apariţia Tjaden, cu pete roşii pe faţă. E atât de emoţionat că se bâlbâie. Cu faţa radioasă scandează:

— Himmelstoss e pe drum. Vine pe front!

*

Tjaden îl urăşte de moarte pe Himmelstoss, fiindcă în cantonament a vrut să-l dezveţe de o meteahnă a lui. Tjaden se scapă în pat; i se întâmplă uneori noaptea, când doarme. Himmelstoss afirmase sus şi tare că-i numai din lenevie şi găsise un mijloc vrednic de el ca să-l lecuiască pe Tjaden.

A descoperit într-o baracă vecină un alt soldat care-şi uda patul, unul Kindervater. Şi pe acesta l-a culcat împreună cu Tjaden. În barăci se aflau paturi obişnuite, unul peste altul, cu fundurile de sârmă. Himmelstoss i-a culcat pe cei doi în aşa fel încât unul să doarmă în patul de sus, iar celălalt în patul de dedesubt. Cel din patul de jos avea deci de suportat ponosul. În seara următoare îi schimba, şi cel de jos era culcat sus, ca să se poată răzbuna. Aşa înţelegea Himmelstoss autoeducaţia.

Ideea era sinistră, dar bună ca intenţie. Numai că n-a folosit la nimic, dat fiind că premiza era greşită: nici unul, nici celălalt nu făceau asta din lenevie. Era de ajuns să te uiţi la pielea lor pământie, ca să-ţi dai seama. Experienţa s-a terminat cu un aranjament al băieţilor ca unul din ei să se culce pe jos. Ce uşor ar fi putut să răcească din pricina asta!

Între timp s-a aşezat şi Haie lângă noi. Îmi face cu ochiul şi-şi freacă laba cu evlavie. Noi doi am petrecut împreună cea mai frumoasă zi din viaţa noastră ostăşească. Asta a fost în seara dinaintea plecării pe front. Fusesem repartizaţi la un regiment cu număr mare, însă mai înainte am fost trimişi, pentru a fi îmbrăcaţi, în garnizoană, dar nu la centrul de recrutare, ci la o cazarmă. A doua zi urma să plecăm dis-de-dimineaţă. Seara dinainte am rezervat-o pentru răfuiala noastră cu Himmelstoss. De săptămâni ne jurasem să facem asta. Ba Kropp mersese atât de departe încât îşi propusese ca după încheierea păcii să se angajeze funcţionar la poştă, pentru ca atunci când Himmelstoss va redeveni factor, să poată fi superiorul lui. Şi se îmbăta la gândul mizeriilor ce-i va face. Căci acesta era motivul pentru care Himmelstoss nu reuşea să ne pună cu botul pe labe: toată vremea visam c-o să ne pice cândva în palmă, cel mai târziu la terminarea războiului.

Deocamdată voiam să-i tragem o sfântă de bătaie. Ce riscam în definitiv, dacă nu ne recunoştea iar în dimineaţa următoare tot plecam?

Ştiam în ce cârciumă îşi petrecea serile. Când ieşea de acolo şi se îndrepta spre cazarmă trecea printr-o uliţă întunecoasă şi pustie. Eu luasem un cearşaf cu mine. Tremuram de nerăbdare şi ne întrebam dacă va veni singur. În sfârşit îi auzirăm paşii, şi-i cunoşteam prea bine, căci îi auzisem de destule ori dimineaţa, când se deschidea uşa şi se striga „Drepţi!”

— Singur? şopti Kropp.

— Singur!

Mă strecurai cu Tjaden în faţa mormanului de pietre.

Văzurăm paftaua centironului său sclipind în întuneric. Himmelstoss părea cu chef; cânta. Fără să bănuiască ceva, trecu.

Atunci luarăm cearşaful, făcurăm un salt, i-l aruncarăm din spate peste cap şi-l traserăm în jos, astfel că Himmelstoss părea vârât într-un sac alb şi nu-şi putea ridica braţele. Cântecul îi murise pe buze.

În clipa următoare apăru în faţa noastră Haie Westhus. Cu braţele întinse, se dădu îndărăt: vroia să fie cel dintâi. Savurând situaţia, se înfipse bine pe picioare, ridică braţul ca un stâlp de semnalizare, cu mâna ca o lopată de cărbuni, şi repezi un ghiont în sacul alb, cu atâta violenţă, că ar fi putut omorî un bivol.

Himmelstoss se dădu peste cap, se rostogoli vreo cinci metri şi începu să răcnească. Dar şi de asta ne îngrijisem, căci aveam o pernă cu noi. Haie se lăsă pe vine, puse perna pe genunchi, îl apucă pe Himmelstoss de locul unde bănuia că-i e capul şi-l apăsă pe pernă. Imediat, răcnetele sunară mai înăbuşit. Haie îl lăsa din când în când să-şi tragă sufletul, şi atunci gâlgâitul se transforma din nou într-un splendid ţipăt sonor, care se stingea însă numaidecât.

Tjaden îi desprinse acum lui Himmelstoss bretelele şi-i dădu pantalonii jos. În acest timp ţine o biciuşcă între dinţi. Apoi se ridică şi începu să se agite.

Era un tablou minunat: Himmelstoss pe caldarâm; peste el, aplecat, ţinându-i capul pe genunchi, Haie care rânjea diabolic, cu gura căscată de plăcere; apoi izmenele vărgate, bălăbănindu-se pe picioarele strâmbe care, la fiecare plesnitură deasupra pantalonilor lăsaţi până jos făceau mişcările cele mai originale; iar sus, ca un tăietor de lemne, neobosit, Tjaden. A trebuit, în cele din urmă, să-l smulgem cu de-a sila de-acolo, ca să ne mai vină şi nouă rândul.

După aceea, Haie l-a ridicat pe Himmelstoss în picioare şi a dat, ca încheiere, o reprezentaţie personală. Parcă ar fi vrut să culeagă stele, aşa şi-a pregătit dreapta pentru palma pe care i-a cârpit-o. Himmelstoss căzu grămadă. Haie îl săltă din nou, îl aşeză în aceeaşi