poziţie şi-i repezi o a doua palmă, ţintită de data asta, fără greş, cu mâna stângă. Himmelstoss scoase un urlet şi o rupse la fugă în patru labe. Izmenele vărgate de factor poştal străluceau în lumina lunii.

Noi o zbughirăm în galop.

Haie se mai uită o dată înapoi şi rosti ursuz, sătul şi cam misterios:

— Răzbunarea e un cârnat umplut cu sânge.

La urma urmei, Himmelstoss putea fi mulţumit, deoarece vorba lui după care fiecare om trebuie să-l înveţe pe altul, dăduse roade pe propria-i piele. Fusesem adepţii conştiincioşi ai metodelor domniei-sale.

N-a aflat niciodată cui îi datorează lecţia. În tot cazul s-a ales cu un cearşaf; căci după câteva ceasuri, când ne-am dus la faţa locului, cearşaful dispăruse.

Datorită acelei seri, am putut pleca a doua zi cu inima mai uşoară. Iar o barbă lungă, fluturând în vânt, a găsit cu cale să ne proclame cu emoţie, pe chestia asta, tineret eroic.

 

 

IV

 

Trebuie să mergem pe front la săpat tranşee. Când se întunecă, sosesc camioanele. Ne căţărăm în ele. E o seară caldă iar amurgul ni se pare ca o pânză, sub ocrotirea căreia ne simţim bine. Parcă ne-ar uni mai strâns; până şi cărpănosul de Tjaden îmi dă o ţigară şi mi-o aprinde.

Stăm unii lângă alţii, înghesuiţi ca sardelele, căci loc de şezut nu-i pentru nimeni. De altfel, nici nu suntem obişnuiţi. Müller e în sfârşit bine dispus; şi-a pus cizmele cele noi.

Motoarele încep să duduie, camioanele clămpăne şi zornăie. Drumurile sunt desfundate şi pline de hârtoape. Nu e voie să se facă lumină şi de aceea nimerim în toate gropile, astfel că suntem mereu gata să cădem din camion. Dar asta nu ne nelinişteşte. Ce mare lucru se poate întâmpla? La urma urmei, mai bine un braţ fracturat decât o gaură în burtă, şi mulţi aproape că-şi doresc o asemenea fericită ocazie, ca să fie trimişi acasă.

Alături de noi, în şir lung, trec coloane de muniţii. Sunt grăbite şi ne depăşesc. Strigăm celor dinăuntru vorbe glumeţe şi ei ne răspund.

Se zăreşte un perete care face parte dintr-o casă de la marginea şoselei. Subit, ciulesc urechile. Să mă înşel oare? Nu, aud din nou, precis, gâgâit de gâşte. Mă uit la Katczinsky — Katczinsky se uită la mine: ne-am înţeles.

— Kat, aud un candidat la friptură.

El dă din cap:

— Las' pe mine! La întoarcere. Ştiu rosturile pe aici.

Cum să nu ştie Katczinsky rosturile? Cunoaşte desigur fiecare pulpă de gâscă pe o rază de douăzeci de kilometri.

Camioanele ajung în sectorul ocupat de artilerie. Locurile de tragere sunt acoperite cu frunziş, ca să nu poată fi zărite de aviatori; par aranjate ca pentru o chermeză militară, cu chioşcuri de verdeaţă. Chioşcurile acestea ar fi vesele şi îmbietoare, dacă înăuntru nu s-ar afla tunuri.

Aerul e înecăcios, numai fum de artilerie şi ceaţă. Simţi pe limbă gustul amar al prafului de puşcă. Tunurile bubuie de se cutremură camionul şi ecoul se repercutează ca tunetul; toate se clatină. Feţele noastre se transformă încetul cu încetul. E drept că nu mergem în tranşee, ci numai la săpat, dar pe fiecare chip citeşti: Aici e frontul, suntem în preajma lui.

Asta nu e încă teamă. Cine a fost de atâtea ori ca noi în prima linie are pielea groasă. Numai recruţii abia sosiţi sunt emoţionaţi. Kat le dă explicaţii:

— Ăsta care a tras acum e un tun de 30,5. Se aude după cum porneşte obuzul; îndată se va auzi şi explozia.

Dar bubuitura surdă nu ajunge până la noi: se pierde în vuietul frontului. Kat trage cu urechea:

— În noaptea asta o să fie lată.

Devenim cu toţii atenţi. Frontul e neliniştit. Kropp zice:

— Englezii au început să tragă de pe acum.

Bubuiturile se aud desluşit. Sunt bateriile engleze de la dreapta sectorului nostru. S-au dezlănţuit cu un ceas mai devreme. La noi începeau totdeauna la 10 fix.

— Ce-au păţit? se miră Müller. Le merg ceasurile înainte?

— O să fie lată, ascultaţi-mă pe mine; o simt în toate oasele.

Şi Kat îşi îndesă capul între umeri.

Lângă noi trosnesc năprasnic trei bubuituri. Fulgerele de foc spintecă oblic negura, tunurile mârâie şi duduie. Ne trec fiori şi suntem fericiţi că mâine dimineaţă vom fi iarăşi în barăci.

Feţele noastre nu sunt nici mai palide, nici mai roşii ca de obicei; nu par nici mai încordate sau mai destinse şi totuşi sunt schimbate. Simţeam că în sângele nostru un buton răsucit a creat un contact. Nu e un fel de a vorbi, ci un fapt. Frontul, conştiinţa că ne aflăm pe front, a răsucit acel buton şi a creat contactul. În clipa când şuieră întâile şrapnele, când văzduhul e sfâşiat de bubuituri, se înfiripă brusc în vinele, în mâinile, în ochii noştri un fel de aşteptare ghemuită, o pândă, o atenţie mai vie, o stranie supleţe a simţurilor. Trupul e, dintr-o dată, în plină pregătire. Adesea ni se pare că aerul zguduit şi în plină vibrare cade asupra noastră cu aripi mute, sau că frontul însuşi se năpusteşte şi că din el ţâşnesc scântei electrice care mobilizează în noi extremităţi necunoscute ale nervilor.

Trăim mereu acelaşi lucru; plecând, suntem o mână de ostaşi posaci sau bine dispuşi; apoi, apar primele tunuri şi fiecare cuvânt din convorbirile noastre începe să sune ciudat.

Când Katczinsky stă în faţa barăcilor şi spune: „O să fie lată”, asta-i părerea lui şi gata; dar când o spune aici, cuvintele scapără ca un tăiş de baionetă, noaptea pe lună, şi spintecă toate gândurile; sunt mai aproape şi vorbesc subconştientului nostru, care tocmai s-a trezit, cu un tâlc ascuns: „...o să fie lată...” Poate că-i viaţa noastră cea mai lăuntrică şi mai intimă, care se cutremură şi vrea să se apere.

 

*

 

Pentru mine, frontul e o vâltoare halucinantă. Chiar când eşti departe de centrul ei, în ape liniştite, îi simţi puterea aspiratoare ce te atrage, încet, inevitabil, fără putinţă de împotrivire.

Din pământ însă, din aer, pătrund în noi forţe care ne dau rezistenţă — mai cu seamă din pământ. Pentru nimeni pământul nu înseamnă atât de mult ca pentru soldaţi. Când soldatul se lipeşte de el, îndelung, cu toate puterile, când se adânceşte în el cu faţa şi cu