mădularele, răscolit de frica de moarte a bombardamentelor, atunci pământul e singurul lui prieten, fratele său, mama sa; el îşi geme teama şi strigătele, în tăcerea şi tainiţele lui, şi pământul le primeşte şi-i dă apoi drumul pentru alte zece secunde de alergătură şi vieţuire, după care îl cuprinde din nou, şi uneori pentru totdeauna.

— Pământ — pământ — pământ!

Pământ, cu cutele, cu gropile şi cu adânciturile tale, în care te poţi arunca şi ascunde! Pământ — în încleştarea groazei, în spasmul distrugerii, în urletul de moarte al exploziilor, tu ne-ai dat uriaşul val îmbietor al vieţii câştigate! Vijelia sălbatică a fiinţei aproape nimicite a trecut din tine, ca un şuvoi, în mâinile noastre, astfel că, salvate, le-am îngropat în ţărâna ta şi, în fericirea mută a clipei, după groaza din care ne-a fost dat să scăpăm, am muşcat din tine, pământ!

Prima bubuitură de obuz ne face să ne refugiem cu un zvâcnet într-o latură a fiinţei noastre, care ne azvârle cu mii de ani în urmă. E instinctul animalului care se trezeşte în noi, care ne călăuzeşte şi ne apără. Nu e conştient acest instinct, dar e mult mai rapid, mai sigur, mai infailibil decât conştiinţa. Nu poate fi explicat. Porneşti şi nu te gândeşti la nimic — şi, deodată, zaci într-o scobitură de pământ şi deasupra ta zboară schijele — dar nu poţi să-ţi aminteşti dacă ai auzit venind şrapnelul sau dacă ai gândit să te lungeşti în adâncitură. De-ar fi fost să te bizui pe asta, de mult ai fi un morman de carne tocată. A fost cu totul altceva, simţul clarvăzător din noi, care ne-a culcat la pământ şi ne-a salvat fără să ne dăm seama cum. Dacă n-am avea acest simţ, din Flandra şi până în Vosgi, n-ar mai fi de mult picior de om.

Plecând, suntem ostaşi posaci sau bine dispuşi — sosim în zona unde începe frontul şi devenim animale-oameni.

 

*

 

Intrăm într-o pădure rară care ne adăposteşte. Trecem pe lângă bucătăriile de campanie. Dincolo de pădure coborâm din camion. Maşinile se întorc. Dimineaţa, înainte de revărsatul zorilor, au să vină să ne ia înapoi.

Ceaţă şi fum de artilerie se înalţă pe câmp până la pieptul omului. Pe şosea trec trupe. Luna le luminează. Căştile de oţel sclipesc cu reflexe mate în bătaia lunii. Capetele şi puştile răsar din ceaţa albă, capete care moţăie, ţevi de armă care se clatină.

Ceva mai încolo, ceaţa dispare. Capetele întregesc acum făpturi — vestoanele, pantalonii şi cizmele apar din negură ca dintr-un iaz de lapte. Alcătuiesc o coloană. Coloana înaintează, făpturile se înşiruie în formă de ic, nu mai deosebeşti oamenii, doar icul întunecat alunecă înainte, format straniu din capetele şi puştile ce se ivesc din iazul de ceaţă. O coloană — nu oameni.

De pe o şosea laterală se apropie tunuri uşoare şi furgonete de muniţii. În lumina lunii caii au spinările lucioase; mişcările lor sunt fermecătoare; îşi saltă capetele şi le vezi ochii scăpărând. Tunurile şi furgonetele se preling pe dinaintea fundalului estompat al peisajului lunar, călăreţii cu căşti de oţel par cavaleri din vremuri trecute, şi e ceva uimitor de frumos şi de emoţionant.

Ne îndreptăm spre depozitul geniştilor. Unii dintre noi iau pe umeri bare de fier, îndoite şi ascuţite la vârf, alţii străpung suluri de sârmă cu tije netede de oţel, şi aşa pornim mai departe. Poverile sunt grele şi anevoie de purtat.

Solul e mai răscolit. Din primele rânduri răzbat înştiinţări: „Atenţie, la stânga pâlnie adâncă de obuz” — „Atenţie, groapă...”

Ochii ne sunt încordaţi, picioarele şi toiegele din mâini pipăie terenul înainte de a ne lăsa cu toată greutatea pe el. Deodată convoiul se opreşte; te izbeşti cu capul de sulul de sârmă al omului din faţă şi înjuri.

Câteva căruţe ciuruite de gloanţe stau în drum. Alt ordin. „Stingeţi ţigările şi pipele!” Suntem în preajma tranşeelor.

Între timp s-a întunecat de tot. Ocolim o pădurice şi avem apoi zona frontului în faţă.

O lumină roşiatică, neclară, se întinde de-a lungul orizontului de la un capăt la celălalt. Şi lumina aceasta e în continuă mişcare, străbătută de focul din gurile tunurilor. Deasupra ei se înalţă fuzee luminoase, mingi roşii şi argintii, care se sparg şi revarsă o ploaie de steluţe albe, verzi, roşii. Rachete franceze suie spre cer, desfăşoară în văzduh o umbrelă de mătase şi alunecă apoi încet în jos. Luminează totul ca ziua: reflexul lor ajunge până la noi; ne vedem umbrele conturate pe pământ. Plutesc minute întregi înainte de a se stinge. Şi imediat urcă altele, pretutindeni, şi printre ele iarăşi cele verzi, roşii, albastre.

— Prăpăd, zise Kat.

Furtuna bubuiturilor se înteţeşte până ce devine un muget unic, sumbru, şi se descompune apoi iarăşi în detunături parţiale. Se aude lătratul sacadat al mitralierelor. Peste noi aerul freamătă de nevăzute fugăriri, urlete, şuierături şi vâjâieli. Sunt proiectile mai mici — printre ele trăsnesc însă în noapte şi matahalele cele negre, tunurile foarte grele, şi obuzele lor cad departe îndărătul nostru. Se aud ca nişte urlete răguşite, depărtate, ca boncăluitul cerbilor în călduri, şi trec deasupra şuierăturilor şi ţiuitului proiectilelor mici.

Reflectoarele încep să scruteze cerul întunecat. Alunecă peste el ca nişte rigle uriaşe ce se îngustează la capăt. Un fascicul luminos se opreşte şi tremură puţin. Imediat se apropie de el al doilea, se încrucişează, o insectă neagră e prinsă între amândouă şi caută să scape: avionul. Orbit, îşi pierde echilibrul şi începe să se clatine.

 

*

 

Înfigem barele de fier, la distanţe egale, în pământ. Doi câte doi ţinem câte un sul, iar ceilalţi desfăşoară sârmă ghimpată. E sârma aceea păcătoasă cu ghimpii lungi şi deşi. Nu mai sunt deprins cu desfăşurarea ei şi mă tai la mână.

După câteva ceasuri suntem gata. Însă, până la venirea camioanelor, e încă timp. Cei mai mulţi se lungesc şi adorm. Încerc şi eu. Dar e prea răcoare. Se vede că suntem aproape de mare; frigul ne deşteaptă mereu din somn.

La un moment dat adorm tun. Dar brusc mă trezesc ca de-o zguduitură şi nu ştiu unde mă aflu. Văd stelele, văd fuzeele şi, o clipă, mi se pare că am adormit la o chermeză.