Nu ştiu dacă e dimineaţă, ori seară. Stau întins în leagănul palid al zorilor şi aştept cuvinte calde şi tainice... Dar ce-i asta: plâng? Duc mâna la ochi; ciudat: sunt iarăşi copil? Pielea asta catifelată... Numai un moment — şi apoi recunosc silueta lui Katczinsky. Şade liniştit, deşcă veche, şi fumează din lulea — lulea cu capac, bineînţeles. Când bagă de seamă că m-am trezit, zice:

— Da' grozav ai mai sărit din somn! Şi n-a fost decât rachetă; a picat aici în tufiş.

Mă ridic în capul oaselor şi am senzaţia că sunt nespus de singur. Ce bine că e Kat aici! El se uită îngândurat spre front şi zice:

— Frumos foc de artificii; numai de n-ar fi atât de periculos!

Îndărătul nostru trăsneşte un obuz. Câţiva recruţi zvâcnesc speriaţi din somn. Peste puţin cade altul, mai aproape. Kat îşi scutură luleaua.

— Se îngroaşă.

A şi început. O tulim de-a buşilea, cât putem de repede. Obuzul următor cade în mijlocul nostru.

Câţiva ţipă. În zare suie fuzee verzi. Noroiul stropeşte în sus, schijele zuruie. Le mai auzim plesnind chiar şi după ce larma bubuiturilor s-a stins.

Lângă noi e un recrut speriat, cu capul bălan. Şi-a ascuns obrazul în palme. Casca i-a sărit cât colo. O trag spre mine şi vreau să i-o pun în cap. El mă priveşte lung, îi face vânt şi, ca un copil, îşi ascunde capul sub braţul meu, aproape de piept. Umerii înguşti îi tremură. Umeri ca ai lui Kemmerich.

Îl las aşa. Dar pentru ca şi casca să folosească la ceva, i-o pun pe şezut; nu ca o glumă proastă, ci cu chibzuială, căci acela e acum locul cel mai ridicat din corpul lui. Chiar dacă e carne multă acolo, gloanţele care pătrund în ea sunt suficient de dureroase şi, pe lângă că te silesc să stai luni de zile pe burtă la spital, după aceea e aproape sigur că rămâi şchiop.

Undeva, un obuz a lovit în plin. Se aud urlete printre bubuituri.

În sfârşit, vuietul se potoleşte. Focul a trecut ca o rafală deasupra noastră şi izbeşte acum ultimile tranşee de rezervă. Îndrăznim să aruncăm o privire. Rachete roşii joacă pe cer. Probabil că se pregăteşte un atac.

La noi e tot linişte. Mă aşez cumsecade şi-l zgâlţâi pe recrut de umăr:

— Gata, puştiule. De data asta am scăpat.

El se uită împrejur cu privirea rătăcită. Caut să-l îmbărbătez:

— Las' c-ai să te obişnuieşti.

Îşi zăreşte casca şi şi-o pune în cap. Încetul cu încetul, îşi revine. Deodată, se face roşu ca focul şi pare stingherit. Îşi duce binişor mâna la şezut şi se uită speriat la mine. Înţeleg numaidecât: efectul bombardamentului. Nu pentru asta i-am pus eu casca acolo — totuşi îl consolez:

— Nu-i nici o ruşine; alţii mai breji decât tine şi-au murdărit pantalonii la primul contact cu focul. Du-te îndărătul tufişului de colo şi aruncă-ţi izmenele. Asta-i tot.

 

*

 

Recrutul o ia din ioc. Larma se mai potoleşte, dar urletele nu contenesc.

— Ce dracu o fi, Albert? întreb.

— Nişte coloane au fost izbite în plin.

Răcnetele continuă. Nu sunt ţipete omeneşti; oamenii nu pot ţipa atât de groaznic.

Kat ne lămureşte:

— Cai răniţi.

N-am auzit încă niciodată muget de cai şi nu-mi vine a crede. E toată jalea lumii, e chinul întregii fiinţe, o durere sălbatică, înfricoşătoare, care umple văzduhul. Suntem livizi. Detering se ridică:

— Hingherilor! Hingherilor! Împuşcaţi-i odată, ce naiba!

Detering e plugar şi se pricepe la cai. Îl doare. Şi focul, ca dinadins, aproape că încetează acum. Cu atât mai lămurit se aud urletele cailor. Nu se mai ştie de unde vin în peisajul acesta devenit deodată calm şi argintiu; sunt urlete nevăzute, fantomatice, pretutindeni între cer şi pământ, şi se înteţesc monstruos. Detering se înfurie şi strigă:

— Împuşcaţi-i! Împuşcaţi-i odată, mama voastră de idioţi!

— Trebuie să-i ridice mai întâi pe oameni, zice Kat.

Ne sculăm şi ne ducem să căutăm locul unde s-a întâmplat grozăvia. Când vom vedea animalele, o să putem suporta mai uşor răcnetele lor. Meyer are un binoclu. Zărim un grup de sanitari cu brancarde şi mormane mari, negre, în mişcare. Sunt caii răniţi. Câţiva galopează ceva mai încolo, cad şi iar pornesc. Unul are burta spintecată şi maţele îi curg afară. Calul se împiedică în ele şi se prăbuşeşte, dar se ridică iar.

Detering duce arma la umăr şi ocheşte. Kat i-o îmbrânceşte în sus:

— Ce, ai înnebunit?

Detering tremură şi-şi aruncă arma.

Ne aşezăm şi ne astupăm urechile. Dar gemetele, răcnetele şi vaietele înfiorătoare continuă să se audă, răzbat prin orice.

Suntem dispuşi să îndurăm multe. De astă dată, însă, ne trec sudorile. Am vrea să ne ridicăm şi s-o rupem ia fugă, indiferent unde, doar să nu mai auzim zbierete. Şi nici măcar nu sunt oameni, ci numai cai.

Din ghemul întunecat se desprind iarăşi brancarde. Apoi răpăie câteva împuşcături. Maldărele zvâcnesc şi se lipesc de pământ. În sfârşit! Dar tot nu s-a isprăvit. Oamenii nu se pot apropia de animalele rănite care, în groaza lor, fug, cu toate durerile lumii în boturile larg căscate. Unul cade în genunchi, o detunătură — un cal se prăbuşeşte — încă unul. Cel din urmă se înfige pe picioarele dinainte şi se învârteşte în cerc ca o sfârlează; şezând, se sprijină pe picioarele din faţă proptite ţeapăn, şi se roteşte; probabil că are spinarea sfârtecată. Soldatul dă fuga şi-l împuşcă. Încet, smerit, calul alunecă la pământ.

Ne luăm mâinile de la urechi. Răcnetele au amuţit. Numai un suspin prelung şi muribund mai pluteşte în văzduh. Apoi rămân iarăşi doar rachetele, ţiuitul şrapnelelor şi stelele — acum totul pare ciudat.

Detering se depărtează înjurând:

— Grozav aş vrea să ştiu ce-s de vină caii.

Apoi se apropie din nou. Glasul îi freamătă şi are o sonoritate aproape solemnă când ne spune:

— Să ştiţi de la mine: cea mai mare porcărie e că sunt animale în război.

 

*

 

Pornim înapoi. Tocmai la timp, ca să ajungem la camioanele noastre. Cerul s-a mai luminat. Ora 3 dimineaţa. Vântul e proaspăt şi răcoros, lumina spălăcită ne face feţele cenuşii.

Înaintăm unul după altul, printre gropi şi pâlnii, şi ajungem din nou în zona de ceaţă. Katczinsky e neliniştit; semn rău.

— Ce-i cu tine, Kat? îl întrebă Kropp.

—