Acasă? Se gândeşte la barăci, fireşte.

— Nu mai e mult, Kat.

Dar Kat e nervos:

— Nu ştiu, nu ştiu...

Intrăm în tranşee şi ieşim apoi pe câmp. Apare păduricea; cunoaştem aici fiecare palmă de pământ. Iată şi cimitirul vânătorilor cu moviliţele şi crucile lui negre.

În clipa aceasta îndărătul nostru şuieră ceva, creşte, plesneşte, bubuie. Ne-am aplecat — la o sută de metri în faţa noastră ţâşneşte o trâmbă de foc.

În clipa următoare, la o a doua detunătură, o bucată de pădure se înălţă încet peste creştetele copacilor; trei, patru arbori pornesc în acelaşi timp şi se fac ţăndări. Următoarele obuze şuieră după aceea ca nişte ventile de maşină — bombardament susţinut.

— Adăposturi! urlă cineva. Adăposturi!

Câmpia e netedă ca-n palmă, pădurea e prea departe şi primejdioasă; nu există alt adăpost decât cimitirul şi moviliţele mormintelor. Dibuim prin beznă până ajungem acolo şi, de îndată, fiecare se lipeşte, ca un scuipat, de spinarea unei moviliţe.

Nici un moment prea devreme. Întunericul căpiază. Urlă şi se învârtejeşte. Întunecimi mai negre decât noaptea se năpustesc cu cocoaşe gigantice asupra noastră, peste noi. Fulgerele exploziilor iluminează cimitirul.

Nicăieri, o ieşire. În scăpărarea exploziilor, îndrăznesc să-mi arunc ochii pe câmp. E o mare răscolită; flăcările proiectilelor ţâşnesc din ea, ca nişte gheizere. Este exclus ca vreun picior de om să treacă pe-acolo.

Pădurea dispare, e strivită, zdrenţuită, ciopârţită. Trebuie să rămânem în cimitir.

În faţa noastră se despică pământul. Plouă cu bulgări. Simt o zgârietură. Mâneca mi-e sfâşiată de o schijă. Strâng pumnul. Nici o durere. Dar asta nu mă linişteşte; rănile dor totdeauna mai târziu. Îmi trec mâna peste braţ. E zgâriat, dar întreg. În clipa aceasta mă pocneşte ceva în ţeastă, de mi se întunecă mintea. Un gând mă străbate fulgerător: Nu leşina! Mă scufund într-o năclăială neagră, dar îmi revin imediat. O schijă m-a izbit în cască; a venit însă de atât de departe încât n-a putut-o găuri. Îmi şterg noroiul din ochi. În faţa mea s-a căscat o gaură; îmi dau seama nelămurit de acest lucru. Obuzele nu obişnuiesc să nimerească în aceeaşi pâlnie; de aceea vreau să intru în ea. Cu un singur salt îmi fac vânt înainte, rămânând lipit de pământ, întins ca un şarpe; în aceeaşi clipă aud un nou şuierat, mă zgribulesc repede, caut adăpost, simt la stânga ceva, mă lipesc de obiect, cedează, gem, pământul crapă, presiunea aerului îmi vâjâie în urechi, alunec sub obiectul care a cedat, mă acopăr cu el, e lemn, pânză, adăpost — adăpost! — un biet adăpost împotriva schijelor care plouă de sus.

Deschid ochii; degetele mi s-au agăţat de o mânecă, de un braţ. Un rănit? Îl strig — nici un răspuns — e mort. Mâna mea pipăie mai departe; aşchii de lemn: atunci îmi aduc aminte că suntem în cimitir.

Dar bombardamentul e mai puternic decât orice. Îţi ia minţile. Mă las şi mai jos sub sicriu; el să mă adăpostească, chiar dacă Moartea însăşi s-ar afla înăuntru.

În faţa mea, se cască pâlnia. O cuprind cu ochii, ca şi cum aş prinde-o în mâini; cu un salt trebuie să mă arunc în ea. Dar primesc o izbitură în obraz; o mână se încleştează de umărul meu — să se fi deşteptat mortul? Mâna mă zgâlţâie, întorc capul şi, în lumina unui fulger de-o clipă, văd faţa lui Katczinsky, cu gura larg deschisă, răcnind ceva. Nu aud nimic; Kat mă zgâlţâie, se apropie şi, într-un moment de domolire a tumultului, glasului lui îmi pătrunde în urechi:

— Gaze... gaaze... gaaaze! Strigă-le şi celorlalţi!

Apuc cutia măştii contra gazelor. La oarecare depărtare de mine se află cineva. Nu mă mai gândesc decât la un singur lucru: cel de colo trebuie să afle:

— Gaaze! Gaaaze!

Strig, mă apropii, îl lovesc cu cutia măştii, el nu observă — încă o dată, încă o dată — el se fereşte — e un recrut — mă uit disperat la Kat, care şi-a şi pus masca — o scot şi eu din cutie; fac vânt căştii, trec masca peste cap, îl ajung pe recrut, cutia măştii lui e lângă mine, scot masca, i-o pun, el mă ajută — şi, deodată, cu un salt, sunt în pâlnie.

Bubuiturile surde ale bombelor cu gaze se amestecă acum cu detunăturile proiectilelor explozive. Un clopot dăngăne în mijlocul exploziilor; gonguri huruitoare de metal vestesc peste tot — gaze — gaze — gaaze!

Îndărătul meu o bufnitură, alta. Şterg de pe ochelarii măştii aburul respiraţiei. Lângă mine se află Kat, Kropp şi încă unul. Toţi patru stăm încordaţi, la pândă grea; abia îndrăznim să răsuflăm.

Aceste prime minute cu masca pe faţă hotărăsc asupra vieţii şi morţii: o fi impermeabilă? Mi-aduc aminte de imaginile înfricoşătoare din lazaret: bolnavi de gaze asfixiante, care tuşesc icnind zile întregi şi scuipându-şi, bucată cu bucată, plămânii arşi.

Cu băgare de seamă, lipindu-mi gura de capsulă, respir. Acum, aburul gros al gazelor se prelinge pe pământ şi se scufundă în toate adânciturile. Ca o meduză moale, lăbărţată, se aşterne în pâlnia noastră, se cuibăreşte înăuntru. Îi dau lui Kat un ghiont; e mai bine să ieşim din pâlnie şi să stăm sus, decât să rămânem aici unde gazele se îngrămădesc mai mult. Dar n-apucăm s-o facem; se porneşte o nouă grindină de proiectile. Acum însă parcă nu proiectilele duduie; parcă însuşi pământul vuieşte.

Cu un trosnet, ceva negru se năpusteşte de sus asupra noastră. Izbeşte pământul de lângă noi: un coşciug zvârlit în aer.

Îl văd pe Kat mişcându-se şi mă strecor până la el. Sicriul a lovit peste braţul întins pe cel de-al patrulea din groapa noastră. Cu mâna cealaltă, omul vrea să-şi smulgă masca de pe faţă. Dar Kropp îl opreşte la timp, îi răsuceşte mâna la spate şi i-o ţine nemişcată.

Kat şi cu mine ne opintim să-i liberăm braţul rănit. Capacul sicriului e slobod şi plesnit, îl putem desprinde uşor; pe mort îl aruncăm afară şi ne străduim apoi să scoatem şi partea de jos a coşciugului.

Din fericire omul îşi pierde cunoştinţa şi Albert ne poate da o mână de ajutor. Acum nu trebuie să mai fim atât de precauţi; muncim din răsputeri până când, sub lopata vârâtă