S-a luminat ceva mai mult. Kat ia o bucată de scândură din capac, o pune sub braţul fracturat, iar noi îl bandajăm cu toate pachetele de feşi ce le avem asupra noastră. Pentru moment nu putem face mai mult.

Sub mască, capul îmi vâjâie şi zvâcneşte; e gata să plesnească. Plămânii sunt obosiţi, nu primesc decât mereu aceeaşi respiraţie fierbinte şi uzată; vinele de la tâmple se umflă; am impresia că mă înăbuş.

Lumină cenuşie se filtrează înlăuntrul măştii. Vântul suflă vijelios prin cimitir. Mă înalţ binişor peste marginea pâlniei. În zorile murdare, desluşesc un picior rupt, cu cizma întreagă; văd totul cu limpezime, într-o secundă. Dar acum se mai ridică la câţiva metri cineva; îmi şterg ochelarii; de emoţie, însă, se aburesc din nou; mă uit încordat în direcţia aceea — omul de colo nu mai poartă mască.

Mai aştept câteva secunde — omul nu se prăbuşeşte, priveşte împrejur ca şi cum ar căuta ceva, şi face câţiva paşi; vântul a împrăştiat gazele, aerul e curat; atunci îmi smulg şi eu, horcăind, masca de pe faţă şi cad grămadă; ca un şuvoi de apă rece năvăleşte aerul în mine; ochii sunt gata să se stingă, valul mă acoperă şi mă afundă în beznă.

*

Bombardamentul a încetat. Mă întorc cu faţa spre pâlnie şi fac semne celorlalţi. Se suie şi ei şi-şi scot măştile. Îl luăm pe rănit şi unul dintre noi îi susţine braţul bandajat. Aşa pornim în fugă, cu paşii împleticiţi.

Cimitirul e un morman de sfărâmături. Sicriele şi cadavrele sunt împrăştiate. Morţii au fost omorâţi încă o dată, dar fiecare, în clipa când a fost sfârtecat, a salvat pe unul dintre noi.

Gardul e distrus; şinele căii ferate de front, smulse de pe terasament, stau răsucite în sus. În faţa noastră zace cineva. Ne oprim; numai Kropp merge mai departe cu rănitul. Cel din ţărână e un recrut. Are şoldul mânjit de sânge; pare atât de istovit că vreau să-i întind bidonul în care am ceai cu rom. Kat îmi dă însă mâna la o parte şi se apleacă peste el:

— Unde eşti lovit, camarade?

Recrutul mişcă doar ochii; e prea slăbit ca să răspundă.

Cu băgare de seamă îi tăiem pantalonii. Băiatul geme.

— Uşurel, uşurel; o să fie bine.

Dacă are o rană în burtă, nu trebuie să bea nimic. N-a vărsat; semn bun. Îi dezvelim şoldul. E o tocătură de carne cu ţăndări de oase. A fost izbit la încheietură. Băiatul ăsta n-o să mai poată umbla niciodată.

Cu degetul umezit îl frec la tâmplă şi-i dau o înghiţitură. În ochii lui se iveşte un licăr. Abia acum vedem că şi braţul drept îi sângerează.

Kat sfâşie două pachete de feşi, în benzi late, ca să poată acoperi rana. Eu caut o bucată de stofă, ca să-i bandajez pe deasupra. Dar nu mai avem nimic; de aceea fac încă o tăietură în pantalonii rănitului, ca să iau o fâşie din izmene şi să încropesc un bandaj din ea. Dar băiatul n-are izmene. Mă uit mai bine la el; e recrutul bălan de adineauri.

Între timp Kat a scos, din buzunarele unui mort, alte pachete de feşi, pe care le punem, cu băgare de seamă, pe rană. Şi-i spun băiatului care ne priveşte ţintă:

— Ţi-aducem acum o brancardă.

Dar el deschide gura şi şopteşte:

— Staţi aici...

Kat răspunde:

— Ne întoarcem numaidecât. Plecăm numai ca să aducem o targă pentru tine.

Nu se poate şti dacă a înţeles; scânceşte ca un copil în urma noastră:

— Nu plecaţi...

Kat îşi întoarce capul şi mormăie:

— N-ar fi mai bine, într-un caz ca ăsta, să pui mâna pe revolver, ca să se sfârşească?

E clar că băiatul nu va putea suporta transportul, iar peste cel mult câteva zile se va curăţa. Dar tot ce-a suferit până acum nu va fi nimic faţă de cele ce va îndura până ce-şi va da sufletul. Acum e încă ameţit şi nu simte nimic. Peste un ceas va fi un ghemotoc de dureri insuportabile şi gura lui va fi doar urlet. Zilele pe care le mai are de trăit vor fi pentru el o tortură bezmetică. Şi cui îi vor folosi aceste câteva zile, dacă le va mai avea ori ba?

Dau din cap:

— Da, Kat, ar trebui un revolver.

— Dă-l încoa, zice el, oprindu-se.

E hotărât, se vede cât de colo. Ne uităm în jur — dar nu mai suntem singuri. În faţa noastră se adună un pâlc de oameni; din pâlnii şi gropi se ivesc capete.

Aducem o targă.

Katczinsky scutură din cap:

— Băieţi aşa tineri...

Şi repetă:

— Băieţi atât de tineri şi de nevinovaţi...

*

Pierderile noastre sunt mai mici decât era de presupus: cinci morţi şi opt răniţi. A fost doar un bombardament scurt. Doi din morţii noştri zac într-unul din mormintele răscolite; n-avem decât să astupăm groapa la loc.

Pornim înapoi. Muţi, păşim unul după altul în şir indian. Răniţii sunt duşi la postul sanitar. Dimineaţa e tulbure, infirmierii aleargă cu numere şi hârtiuţe, răniţii gem. Începe să plouă.

După o oră ajungem la camioanele noastre şi ne suim. Avem acum mai mult loc decât la venire.

Ploaia se înteţeşte. Desfacem foi de cort şi ni le punem pe cap. Apa răpăie pe ele. Şuvoaiele se preling pe laturi. Camioanele hurducă prin hârtoape, iar noi ne legănăm încoace şi încolo, pe jumătate adormiţi.

Doi oameni din faţă au nişte prăjini în formă de furci. Ei ne feresc de sârmele de telefon care atârnă de-a curmezişul şoselei, atât de jos încât ne-ar putea despărţi capetele de trup. Cei doi din faţă le prind la timp în furci şi le ridică deasupra noastră. Auzim strigătul lor: „Atenţiune — sârmă!” şi, aţipiţi, ne lăsăm pe vine şi ne ridicăm din nou.

Camioanele se înşiruie monoton unele după altele; monotone sunt strigătele, monoton cade ploaia. Cade pe capetele noastre şi pe capetele morţilor din tranşee, pe trupul micului recrut cu rana mult prea mare pentru şoldul lui; cade pe mormântul lui Kemmerich, cade pe inimile noastre.

O bubuitură răsună undeva. Tresărim cu privirea încordată, cu mâinile din nou pregătite ca să ne aruncăm peste marginea camionului în şanţ.

Dar nu se mai întâmplă nimic. Auzim doar, monotone, strigătele: